Peste Prut… e acasă?
N-am văzut un om cu ochi mai blânzi decât ai ei. A bătut într-o seară la ușa noastră, după un drum istovitor și plin de pericole, și am primit-o, familia noastră, cu brațele deschise. Locuiam, în chirie, pe o străduță frumoasă și plină de verdeață din Dublin, Irlanda. Femeia, aproape de 40 de ani, vorbea o românească pe cât de dulce pe atât de caraghioasă, încât, uneori, proștii de noi, nu ne puteam abține să nu râdem. A rămas celebră în cercul nostru cu “Ușideți bre becul șela să fășem ieconomie!”. Ea, Natașa, se sfiia atunci și mergea în altă încăpere, cu gândul mereu departe, la mii de kilometri distanță, într-un sătuc uitat de lume lângă Chișinău. În ochii ei mari și albaștri puteai vedea parcă locul, atât de drag, dar și de păcătos, din care a reușit să fugă, locul unde familia aștepta cu sufletul la gură un semn că măcar ea reușit. Aproape trei ani, câtă vreme Natașa a făcut practic parte din familia mea, nu am realizat că marea ei reușită era de fapt evadarea din bucățica aceea de Europă unde comunismul nu vrea să moară. Asta, și nu bruma de bani după care alerga pentru a-și asigura o viață mai bună! Stătea ore în șir cu urechea lipită de telefon și sorbea, cu un zâmbet larg, veștile de acasă. Cu o bună parte din banii pe care îi câștiga își cumpăra, de fapt, aceste momente de fericire. Am povestit seri la rând despre țărișoara ei, a noastră, sau a cui o fi, Republica Moldova. “Noi nu suntem nici ruși, nici români, suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească, așa ne-au învățat”, ne spunea Natașa, după câteva săptămâni de la sosire, în care a prins un pic de glas și de curaj. Nu știa ce să ne răspundă când o întrebam, râzând, de ce vorbește românește dacă se ține moldoveancă? Tresărea de fiecare dată când posturile de televiziune românești aveau câte o știre despre Chișinău, despre poporul nimănui și al tuturor de peste Prut. Urmărea cu pasiune filmele rusești difuzate de TVR2, această limbă fiindu-i la fel de dragă ca româna, deși a învățat-o forțat, în școală. Îi plăceau plimbările lungi, dispărea cu orele din casă ca să bată străzile din cartier, de una singură, și mai târziu cu băiețelul ei, momente în care visa la o întoarcere glorioasă în sătucul ei, lângă Chișinău. Întoarcere care nu s-a produs nici în ziua de astăzi. Totul era nou pentru ea, se minuna pentru orice. Băiețelul a apărut dintr-o iubire, tomnatecă, cred, cu un român verde originar din Bistrița mea natală. Fiul lor Alex este finul meu și este cetățean român.
Iertați-mă dacă m-am cufundat în desaga cu amintiri, dar evenimentele tulburătoare care se întâmplă în aceste zile la Chișinău m-au dus automat cu gândul la Natașa. Acolo, la doi pași de căsuța ei, se vorbește de Unirea Moldovei cu România, de revenirea la patria-mamă. Zeci de mii de tineri sunt pe străzi, strigând “Jos comunismul!” și simțind, poate doar pentru o zi, până președintele Voronin își va desăvârși represaliile, acel fior al României Mari. Moldovenii Natașei își trăiesc acum propria lor “Piață a Universității”, la 19 ani distanță de cea a fraților lor români. Din păcate însă, nu au șansa de a fi aprobați tacit de marile puteri europene și de SUA, care s-au pronunțat, deja, cu o jumătate de gură, pentru legitimitatea alegerilor câștigate duminica trecută de comuniști.
Rămân valabile cele trei variante rezultate în urma polemicilor mele cu Natașa: moldovenii pot fi ori moldoveni, ori ruși, ori români. Una din trei. Știu însă că acum Natașa stă nedezlipită de televizor și urmărește nebunia de la Chișinău. Comuniștii au câștigat! Gândul întoarcerii acasă a rămas undeva pe fundul sufletului.
Dar, de fapt, unde este acasă?
Alin BOLBOS