Castelele-fantomă din Eremitu și Pănet

Deși în toată lumea civilizată, castelele medievale reprezintă îmbinarea perfectă dintre artă, istorie și un turism practicat pe picior mare, la noi lucrurile stau un pic diferit. Din cele 26 de castele cu care județul nostru ar putea să se fălească, aproape tot atâtea zac deșălate, într-o sinistră frăție cu ploile, vânturile și capriciile sorții. Excepție fac cele câteva edificii care nu sunt nici pe departe niște ruine, din simplul motiv că… nu există. Aici tragicul situației dă-n hazliu. Iar hazliul în tragic…și tot așa…

„Fugi dom’le de-aici, îți arde de glume?”

Dacă vă aflați cumva în comuna Pănet cu scopul de a vă pierde nițeluș timp prin zonă, nu întrebați de castel. Nu de alta, dar n-are rost. Într-adevăr, construcția cu pricina figurează de vreme îndelungată pe lista monumentelor istorice, dar asta n-are a face cu realitatea. Că doar nu e musai ca teoria să se potrivească tot timpul cu practica…

Localitatea e chiar arătoasă și are o mulțime de puncte de atracție: biserica ortodoxă, veche de sute de ani, sediul primăriei care lucește mai abitir decât un sediu de bancă, chiar și bodega comunală care a deschis pe timp de vară o ditamai terasa cu umbreluțe și televizor. Castelul, în schimb, lipsește cu desăvârșire. De cât timp, nimeni n-are habar. “Poate de vreo sută de ani”, încearcă o estimare primarul Mihaly Bartha. Oamenii privesc tâmp când îi întrebi. Ridică din umeri și nu pricep nimic. Asemenea dihănii de clădiri au văzut doar în filme, nicidecum pe plaiurile lor. Mult mai arțăgoși se arată a fi bătrânii. Pentru ei, simplul fapt că un străin îi prinde cu lecția neînvățată, îi scoate din minți:

“Fugi dom’le de-aici, îți arde de glume? Noi aici ne-am născut și am crescut, dar de așa ceva n-am auzit… Iar dacă niciunul din noi nu are habar, înseamnă că ceea ce cauți dumneata nu există!”

Și totuși, conacul din Pănet a existat. Satul apare în registre oficiale încă din anul 1332, sub forma unei cetăți cu zece porți. În acest așezământ, un rol deosebit de important l-au jucat de-a lungul timpului, două familii nobiliare: Alardy și Bethlen. Mai târziu, întreaga moșie a ajuns în posesia principalului judecător regesc Gaspar Janos, a cărui văduvă a donat în anul 1630 casa, moara și o parte din domeniu lui György Bethlen. Se povestește că după primul război mondial, schimbarea economică a zdruncinat atât de mult starea materială a familiei Bethlen încât aceasta a pierdut practic tot ce avea. Așa a intrat în posesia întregii averi economistul șef, Farkas I. Despre conacul nobiliar, scrierile vremii notează că era pe cât de mic, pe atât de cochet. Aici exista, lucru total neobișnuit în acele vremuri, un loc special pentru fumat. Se spune că la conac se fuma cu pasiune, dar cu toate acestea nimeni n-ar fi îndrăznit să o facă în altă parte decât în locul special amenajat. Și pentru ca plăcerea tutunului să fie savurată la maxim, meșteri din sat lucrau cu mare migală cozi de pipă, din lemn de piper. Acum, de toate n-a mai rămas nici amintirea.

Un castel cu dichis…

Dacă totuși insistați să vizitați un castel în zonă, vă recomandăm conacul nobililor Mikó din Hărțău. E la doar câțiva pași de centrul comunei, iar intrarea este…gratuită. Cei care poftesc, pot să-și ia și o mulțime de “suveniruri”, la prețuri mai mult decât accesibile. Patroana edificiului nu stă prea mult la tocmeală: 60 de lei costă metrul liniar de perete. La așa preț, nu e de mirare că amatori de astfel de chilipiruri există berechet. Å¢inând cont că la o înălțime de cel puțin cinci metri și o grosime de aproape un metru, într-un metru liniar de perete intră o mulțime de cărămizi, afacerea e pe cinste.

“Ä‚ia care au zidit clădirea n-au fost proști. Au pus numai cărămidă una și una. Altfel nu rezistau pereții ăștia atâta timp”, își laudă tanti Mărioara marfa. Despre istoria domeniului povestește dintr-o singură suflare:

“Cică pe vremuri aici era o frumusețe. Un parc imens de flori era în jurul conacului, iar boierii se plimbau prin el cu trăsura. Erau mari amatori de flori, de aceea aveau angajată o armată de grădinari, toți aleși pe sprânceană. Prin anii 80 am cumpărat noi întreaga clădire și asta a cam fost tot…”

După ce au intrat în posesia castelului pe o sumă de nimic, noii lui proprietari s-au apucat să-l întrebuințeze așa după cum îi învăța nevoia. Etajul de lemn al clădirii l-au demontat și și-au alcătuit din el un ditamai grajdul pentru vitele din gospodărie. Cărămizi nu prea le-au trebuit pentru că n-aveau ce zidi cu ele, așa că s-au apucat să le vândă. La en-gros, cum ar zice unii, la metru liniar de perete, cum calculează negustorește Mărioara. Treaba a mers strună atât timp cât au fost pereți de dărâmat. Acum afacerea e pe sfârșite. Doar o cameră a mai rămas în picioare și acesteia zilele îi sunt numărate:

“Toate cărămizile care au mai rămas aici le vînd unui țigan din sat. Să mă scap odată de ele ca să pot curăța locul. O să fac o grădină de zarzavat de toată frumusețea, pentru că pământul e foarte gras și bun. La cât loc e aici, o să am ce munci…”, ni se destăinuie castelana de ocazie.

Epilog

Deși nu s-a aflat niciodată pe lista monumentelor istorice, conacul din Hărțău chiar a existat în toată puterea cuvântului până mai ieri. În curând însă fierul plugului va șterge orice urmă a existenței lui. Nimic nu va mai aminti de nobilii care au stăpânit odată aceste locuri. În vârful dealului, învechită și stingheră, cripta familiei e singura care a supraviețuit silniciilor vremii. De ea nimeni n-a cutezat să se atingă până în prezent. Nu din teamă sau dintr-un respect fără noimă, ci pentru simplul fapt că aceasta n-a fost construită din astfel de cărămizi care pot fi vândute la en-gros cum ar zice unii, sau la metru liniar de perete, cum ar zice alții. Așa se face că a rămas neclintită de-atâta amar de vreme, ca un martor mut al ciudatelor schimbări pe care trecerea timpului le oferă.

Allain CUCU

Alt castel, aceeași poveste…

La o distanță de câțiva kilometri buni de Pănet, în Eremitu o altă fantomă de castel e păzită cu strășnicie de brațul molâu al Direcției Monumentelor Istorice. La așa pază, așa castel. Localnicii sunt uluiți să afle că încă mai există ciudați care se interesează de “castelul” lor.

“Nu există aici așa ceva”, îți răspund privindu-te cu luare-aminte… Doar un nebun ar fi în stare să caute cai verzi pe pereți și castele acolo unde nici urmă nu există. Primarul localității însă e mult mai împăciuitor:

“Probabil o fi existat cândva un castel pe aici, nu zic nu… Dacă s-ar face săpături, e posibil să se găsească și niște resturi de fundație. Problema e, unde să faci aceste săpături? Că nimeni nu are habar. Chiar nu-mi pot explica ce caută o fantomă de castel pe listele clădirilor-monumente istorice… Probabil o fi rămas acolo de când lumea, fără să se știe că între timp clădirea nu mai există.”

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *