Reconstrucția

Am început să avem grijă de sufletul românilor, mai ales cel vizibil. Țara întreagă e impânzită de târguri și de festivaluri și zile ale bucuriei și bunăstării pe bani publici. Parcuri de joacă sau relaxare tind să revină în top ten pe agenda administrațiilor de tot felul. Nevoie este și de timp al sărbătorii. Chiar ne-am pricopsit cu noi zile libere dăruite de parlamentari… Am fost ani de zile prin fosta fabrică IRUM Reghin evident de îndrăznețul – curajos – inconștient investitor de atunci inginerul Mircea Oltean. Foste hale industriale ale industriei constructoare de mașini din anii 70-80. Vechi, cenușii, triste, dar cu oameni harnici – profesioniști – dârji care au crezut în cuvintele – priceperea – voința noului patron. Ca-ntru-n film văd în decenii de vizite – chiar utile – deja cum au reușit prin companiile Mavi Prod și IRUM, Mircea, Violeta și Andrei Oltean să transforme o platformă industrială comunistă într-un adevărat parc industrial privat. Care produce străvechile TAF – TAG – uri acum și tractoare românești, cu o platformă de cercetare științifică, împreună cu Universitatea ”Petru Maior”, finanțată temeinic și cu energie produsă în holding.

Nostalgic, chiar dacă am prins mai puțin jumătate din viață înainte de 1989, nu pot trece cu vederea celălalt exemplu de mare platformă industrială cu peste 5000 de muncitori. ”Republica” din Reghin. Minunata privatizare nu și-a găsit aici omul potrivit. Fierul vechi a adus profit desemnatului politic de FPS drept patron, iar de punerea la pământ a mândriei industriei constructoare de mașini ceaușiste s-au ocupat cei ce trăiesc dezechilibrat la marginea societății orașului transilvan, sub privirea jinduind a tinerețe furată a mii de familii de pensionari. Azi e teren de vânzare – loc viran. Omul sfințește locul. Mare diferențe între cele două destine. IRUM – Metalurgica Republica. Despre spiritul prelucrătorilor în lemn de la ”Libertatea” și al textilistelor de la ”Someșul”, ambele din Cluj, îi vom întreba pe noile vedete ale capitalei transilvane care au investit în clădiri de birouri pe ruinele fostelor fabrici: moldoveanul Ion Sturza la Liberty Tehnology Park și bănățeanul Ovidiu Șandor la The Office. Multe parcuri industriale – brawnfield – născute din impusa necesară reconversie a industriei de armament în anii preparatorii intrării în NATO și cele – greenfield – după aderarea României la marea familie europeană au apărut datorită pașilor ghidonați de noile reguli ale lumii capitaliste.

Avem între timp o lege nouă a parcurilor industriale. Mai trebuie voință politică. Reală. Și ascultarea celor ce gestionează parcuri, a celor ce ar dori să investească chiar dacă sunt români și pentru autohtoni nu este ajutor de stat în afara celor din IT, și mai ales a celor ce vor să vină să investească în România. Parcuri verzi și festivaluri – zile ale orașelor – sărbători câmpenești reinventate, toate prind contur prin țară. Devin tradiționale. O replica a antreprenorului Mircea Oltean m-a lăsat uimit: Știi că în România nu se mai fac piulițe și șuruburi… Avem o țară de reconstruit. Cu bani din Fondul Suveran de Investiții din petrol și gaz metan, aur și uraniu, din banii de pe vânzările de acțiuni la companiile foarte mari deținute minoritar de stat, din banii investitorilor români ce trebuie încurajați și ocrotiți pentru a prinde încredere că țara unde produce și prosperă are grijă de viitorul proprietăților celor ce-și asumă să o reconstruiască. Industrial.

 

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *