A zvâcnit nervul istoriei?

nicu popTraversăm o perioadă tulburătoare, atât în plan intern cât şi extern. Cred că au trecut vreo 60-70 de ani de la ultimele evenimente zbuciumate trăite de ţărişoara noastră – războiul şi instaurarea comunismului. Cercetătorii istoriei (şi nu numai cei cu diplomă) pot observa că există similitudini evidente între ce s-a întâmplat atunci şi ce se petrece acum (mai ales la nivelul percepţiei). Impresia pe care şi-o crează aceşti ştiutori ai trecutului nostru se aseamănă oarecum cu acel sentiment de capăt, de zid care ne înconjoară, cu o neputinţă cronică peste care fulguieşte deziluzia viitorului. Pare că a zvâcnit nervul istoriei şi în cazul nostru, dar ne-a luat prin surprindere.

Persistenţa cu care, zilele astea, ni se serveşte dreptatea riscă să genereze blocaje de percepţie, să conducă la apariţia unor stări de incertitudine cruntă a populaţiei în destinul naţiei (deşi întotdeuna l-am descoperit post-factum), de frică a românului de a avea ambiţii, în spaimele actualilor politicieni de a guverna sau a celor care îşi doreau să devină politicieni. Nu cred că greşesc atunci când susţin că debusolarea spaţiului public ca urmare a întâmplărilor cu iz de justiţie este extrem de benefic dacă diriguitorii noştri, de aici sau de prin alte părţi, pregătesc cu seriozitate noile cadre şi principii ale funcţionării statului. De sus până jos. Va fi greu, dar nu imposibil, mai ales că generaţiile născute după revoluţie sunt aproape de maturitate şi îi pot înlocui pe cei care s-au învăţat în regimul comunist să fure din avutul public, justificat într-un fel dacă ne gândim cum a fost construit acest avut (furt din proprietatea privată, abuzuri, schingiuieli, ani grei de închisoare).

A expirat timpul eternelor dividente ale democraţiei (vorba lui Emil Hurezeanu) pe care ne-am obişnuit să le încasăm cu nesăţioasa satisfacţie a avarului veşnic nemulţumit.

Vedem azi politicieni chinuiţi de gândul că ar putea urma pe eşafod, primari crispaţi şi blocaţi în ştiinţa administraţiei publice (Curtea de Conturi va găsi la fiecare primarie chitanţa cu care s-au cumpărat Codurile Penale), oameni de afaceri şocaţi de modul în care sunt înlănţuiţi pentru întovărăşirea otrăvită, stropită cu milioane de euro (sumele mereu sunt cifre pare, care se termină cu un zero sau mai multe: 500 000, 10.000.000, 16.000.000 etc, menite parcă să trezească scrâşnete înlăcrimate din partea populaţiei), cu politicieni şi decidenţi ai structurilor statului, împreună cu care au reuşit să trântească orice fărâmă de încredere a populaţiei în instituţiile politice ale statului. Pecinginea corupţiei cangrenează tot mai mult fibra sănătoasă a naţiunii.

Pe lângă satisfacţia organică pe care o încearcă fiecare cetăţean onest când vede cohorta de vinovaţi ce cadenţează pe aleile către celule, cred că suntem pe punctul de a deveni o ţară a deznădejdii, în care oamenii să nu mai creadă în nimic, doar credinţa în neputinţă mai poate fi considerată o certitudine. Românii plecaţi afară îşi fac cruce şi mulţumesc Cerului, a nu ştiu câta oară, că au luat decizia cea bună, făcând planuri de amânare a reîntoarcerii. Apoliticii şi nepoliticii îşi argumentează din nou statutul (şi chiar fac propagandă pentru abolirea oricărei forme de participare publică la administrarea ţării, fie şi prin nefericitul VOT). Tinerii le îngroaşă rândurile.

Peste toate astea se suprapune spectrul vânăt al războiului, aici în vecinătate, de data asta cu perspective clare de globalizare, exact în momentul în care noi românii, iarăşi, suntem neputincioşi. Oare de ce românii ajung mereu ultimii la oala cu ciorbă?

Dacă în toamnă, odată cu miraculoasa schimbare politică, am sperat că a zvâcnit nervul istoriei şi pentru noi, acum m-am domolit şi tind să cred că, de fapt, este vorba de plesnitura biciului istoriei.

 

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *