România, țara ștampilelor!

nicu popÎn filmul „De ce eu?” a lui Tudor Giurgiu apare această expresie – „România, țara ștampilelor”, în dialogul purtat de procurorul Panduru cu șeful lui, care reflectă, din păcate, o realitate cruntă ce se perpetuează. Cred că toți ne-am confruntat la un moment dat cu problema ștampilei (la locul de muncă, la primărie, notar, dispensar etc). Lipsa ei de pe un document te face neînsemnat, un nimeni, are mai multă putere decât cuvântul, decât jurământul sau învoiala. Prezența sau absența ei te poate băga în pușcărie, deși mai nou pare-se că nu mai e așa de importantă dacă miniștrii, secretari de stati, primari sau președinți de consilii județene ajung la închisoare chiar și blindați de tot felul de ștampile.

Ștampila este o emblemă/parafă/pecete/sigiliu care se aplică pe un document pentru a-i da un caracter oficial.

Alături de birocrație și facând parte din fenomenul birocratic, ștampila a devenit mai nou un fel de cod genetic  sau cod de bare al instituțiilor, fără de care orice flux social-instituțional sau administrativ se blochează. Dacă ți se eliberează o adeverință la primărie, dar ștampila este în sertar la primar și acesta lipsește, poți să uiți.

Dacă ți se întâmplă să închei un contract cu o instituție publică atunci trebuie să te înarmezi cu o rabdare de elefant și te trezești după două – trei săptămâni cu un șir de ștampile pe o întreagă pagină din document, de la toate departamentele instituției respective, în timp ce semnătura și ștampila ta de SRL pare mică, mică …

Am fost acum câțiva ani în Irlanda și, între altele, am încercat să obțin o ștampilă pe o delegație la un magazin de produse românești, ca să am dovada că am fost acolo. Mi-a trebuit ceva vreme, cu tot cu sprijinul englezesc a lui frate-miu, să-l fac pe ăla să înțeleagă pentru ce îmi trebuie mie ștampila, care nici măcar nu era o ștampilă în sensul în care-l știm noi, ci un fel de sigiliu care lăsa urme pe hârtie prin presare… Nici nu mai știu dacă a fost valabilă ”ștampila irlandeză” la noi în țară.

Un amic de-al meu aflat la un stagiu în străinătate, în cadrul unei burse de cercetare, l-a jignit de-a dreptul pe un profesor francez cerându-i o adeverință semnată, dar și ștampilată de el. Profesorul s-a simțit ofensat de-a dreptul și i-a atras atenția că ”ar trebui să fie suficient cuvântul  și semnătura sa pe acel document”.

În sufletul românului și-a făcut de mult timp loc o frică aproape organică de autoritate și de reprezentantul ei și nu este greu să identificăm cauza acestui fenomen în tumultoasa istorie a românilor. Or, autoritatea știe de frica asta și se folosește de ea pentru a-l domina, a-l umili și rușina pe cetățean, iar ștampila este una din noile arme folosite în acest scop. Dar și să-l ții la coadă…

Am fost nu demult la Poliția Rutieră să-mi ridic permisul de conducere, reținut pe bună dreptate. Într-un birou ce mi-a adus aminte de sala de așteptare a Gării Progresul din București de acum 15 ani (de fapt un fel de haltă la ieșirea din București spre Giurgiu în care un prieten era să leșine când a dat să intre pe ușă), erau două ghișee cu doi funcționari (un domn și o tânără care se lupta frecvent cu un smartphone, cred că Samnsung Galaxy, iar când îndrăznea vreun năpăstuit să meargă la gemulețul ghișeului ei te întâmpina răstit și, așa cum vă așteptați, ne îndruma spre ghișeul celălalt, unde era coada cea mai lungă). Când ajungeai la ghișeu, domnul funcționar era extrem de iritat și repezit de parcă l-ai trezit cu noaptea în cap după ce s-a îmbătat la vreo nuntă. Sigur că da, deși hârtiile mele erau în regulă, m-a amânat pentru încă două zile, clipă în care mi-a venit să dărâm clădirea aia, dar m-am răzgândit închipuindu-mi că dacă o dărâm atunci nu voi putea să-mi recuperez permisul.

Experiența de la Poliția Rutieră Mureș mi-a amintit de atmosfera anilor ’90 (nu e cazul totuși să ne comparăm cu anii regimului comunist) când am simțit cel mai tare neputința cetățeanului în fața autorității și am asemuit-o cu chestiunea ștampilei, cu nervii care pot da năvală în capul tău când ai de-a face cu blestemata de ștampilă.

În general, săracii funcționari de pe la ghișee nu sunt principalii vinovați, că au și ei șefi care îi pisează mărunt și regulamente peste regulamente, dar  nici nu putem să trecem cu vederea iuțeala cu care se acomodează și ei cu sistemul birocratic și cum de după gemuleț te privește de parcă ai mers la el acasă să-i furi vreun bibelou sau să-i ceri bani împrumut.

Birocrația este mama incompetenței sau fuga de răspundere, dar și semnul unei legislații îmbâcsite. Șefii instituțiilor se îngroapă în regulamente și ștampile pentru a nu fi puși să ia decizii care i-ar putea costa ulterior. Dar măcar un comportament mai optimist la ghișeu nu i-ar strica deloc cetățeanului și așa sufocat de tot felul de obligații față de stat.

 

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *