Nunta ca la Luieriu : „Mireasa să ştie năravul bărbatului”

Sosesc chemătorii 120 de persoane au participat în 1965 la un grandios turneu care a dus obiceiul nunţii de la Luieriu, comuna Suseni, pe Litoral precum şi în câteva din marile oraşe ale ţării. După o jumătate de centenar, alte 25 de persoane, o trupă superbă de luiereni, au făcut ca tradiţia să renască pe scena Festivalului Văii Mureşului. Un moment autentic, o mărturie extrem de grăitoare a unor tradiţii cinstite cu sfinţenie vreme de, cine ştie, poate şi sute de ani.

Un pahar de jinars, să meargă învârtitaPe-atunci era ospăţ, nu nuntă…

Un ritual complex, care în interpretarea trupei de amatori luiereni s-a dovedit unul plin de culoare, de vitalitate şi de spumosul umor popular, adeseori fără perdea. Nunta ca la Luieriu încearcă să reînvie un obicei străvechi de o frumuseţe cu totul aparte. “Pe urmă (după 1965 – n.r.), probabil datorită vremurilor, a regimului, activitatea ansamblului s-a întrerupt”, povestesc după spectacol interlocutorii mei, tuşa Rafila Oprea şi mai tânărul Andrei Romanică. Iar relatările, ca şi spectacolul în sine, conţin o mulţime de momente deosebite. “Din punctul meu de vedere, nunta începea cu momentul peţitului, atunci când se discuta ce avere avea fata, ce primeşte mirele”, povesteşte Andrei. Momente care însă nu au putut fi incluse toate într-un spectacol cu durată totuşi limitată. Iar momentele care au fost excluse sunt tare multe, se vede. Începând de la stabilirea mâncărurilor. Şi ca să începem cu dreptul, tuşa Fira mă corectează. “Atunci se zicea ospăţ, nu se zicea nuntă”, spune aceasta.

Chiuitul găinii, plin de haz Chiuitul găinii

Au putut include însă spectaculosul episod al chiuitului găinii. Care a smuls ropote de aplauze. “Deci la ospăţ începea chiuitul găinii. Aşa cum am dus eu găina iar colega m-a împroşcat. Uite-aşa ne tachinam. Una de exemplu se lăuda cu găina grasă şi frumoasă iar cealaltă, ca să fie probabil un moment de amuzament în cadrul nunţii, îi răspundea că găina nu este grasă, este mică, amărâtă, slabă, că este cloşca de la pui”, explică cei doi. Deci să reţinem, se împroşcau. Aceste tachinări însufleţeau tot ospăţul. Şi tot timpul, ceteraşul, tetea Ioan Filpişan, era îndemnat să sune cetera şi curgeau paharele de jinars, “să meargă mai bine învârtita”. Interlocutorii mei sunt atât de însufleţiţi, iar amintirile atât de dragi, încât este greu de respectat o cronologie strictă a întregului ritual. Încercăm totuşi să ne închipuim, ziua deosebită în care porneau chemătorii. Adică cei care strigau prin tot satul, invitând lumea la nuntă. Iar tradiţionalii colaci uriaşi, pufoşi şi rotunzi, erau atârnaţi în podul căminului. “De multe ori erau chiar şi 25 de colaci atârnaţi în pod”, îşi aminteşte tuşa Rafila. “Iară cu o zi înainte de nuntă, sâmbătă sau mai degrabă vineri seara se cerea mireasa de la părinţi. Mireasa atunci cosea cămeşa mirelui, şi tot aşa socrii mari coseau cămeşa miresei. Iar seara se făcea jocul miresei”, completează scena Rafila Oprea. Mireasa emoţionată, Mădălina RaţiuNu-mi trebe bani de aramă…

Întreg ritualul, care putea dura chiar şi luni de zile, era însoţit de chiuituri. Sau împroşcături, cum am fost învăţată. Iar mireasa era “cumpărată” de către mire, rolul vânzătorului fiind atribuit deobicei unei fetiţe. “Mie nu-mi trebe bani de aramă că noi facem din ei zamă. Mie-mi trebe de hârtie, să nu sune în farfurie”, sunau replicile, la care mirele era obligat să se scotocească prin buzunare. Momentele amuzante alternau însă cu cele emoţionante, cum era şi cel al despărţirii miresei de mama. Sfaturile şi urările de drum bun, de viaţă nouă, soseau la rândul lor sub forma chiuiturilor. Un astfel de eveniment implica toată suflarea satului. “Era al întregii comunităţi. Toată lumea participa. Sărbătoarea nu era dedicată celor două familii. În mod tradiţional, nunta se făcea la casa mirelui. Iar când mergeau chemătorii după mireasă, pe un scăunel era pusă o găleată cu apă peste care se punea un colac rotund. Şi stegarul cu chemătorii mergeau cu toţii în jurul găleţii tot chiuind, stegarul lua colacul iar un altul dădea cu piciorul în găleată încât să stropească cu apă în jur. Se zişe că atunci e cu noroc”, reînvie amintirile cei doi. Tuşa Rafila în vervăMireasa să ştie năravul bărbatului…

Tot acest ospăţ, un adevărat festival al comunităţii, era perfect pus în scenă, deşi rolurile actorilor cu cele ale spectatorilor se întrepătrundeau. Şi inevitabil, sunt şi mici diferenţe între generaţii. Diferenţe care adaugă însă şi mai multă culoare şi prospeţime. Erau dealtfel şi ritualuri care ar părea de neacceptat orăşeanului de secol XXI. Unul dintre acestea era încă în vogă pe vremea bunicii lui Andrei, undeva la început de secol XX. Mirele mergea călare şi avea un scorbaci (bici) mare. “Mirele venea călare la nuntă şi cu scorbaciul în mână”, îmi explică Andrei. Şi în timp ce mireasa era apărată de chemătorii înarmaţi cu bâte, mirele încerca să plesnească mireasa cu scorbaciul. “Mireasa trebuia să-i ştie de frică şi să fie supusă. Să ştie năravul la bărbat”, spune acelaşi. Aşa era nunta adevărată de la Luieriu. Momente pe care niciunul dintre cei prezenţi la Festival nu le-au prins pe viu, dar care au rămas vii în memoria colectivă.

Publicul încântatNici darul nu mai este ce a fost

Tuşa Rafila, o dată provocată, este greu de oprit. Nu că mi-aş dori. Evocarea acelor vremuri este atât de plină de culoare şi prospeţime încât mai că le văd în faţa ochilor. Cum văd şi zestrea miresei. “Şi când mergeau după mireasă, fata avea zestrea pregătită. Şi la mine, când eu am fost mireasă am avut carul încărcat. Patul era aranjat în curte, şi a venit carul cu boi… iar boii aveau coarnele împodobite cu canaci şi colaci. Şi aşa se încărca zestrea, hainele, lipideele, şi tot timpul se chiuia”, povesteşte. Cinstea la nuntă, pe de altă parte, obligatoriu cuprindea un blid. Iar alături punea fiecare ce avea şi ce credea că ar fi necesar în proaspăta gospodărie. De la două linguri la un ştergar, periniţe sau nişte fasole, sau chiar câte o mieluţă, cum spune Andrei, într-un grai pe care îmi este imposibil să-l redau corect fonetic. Un alt moment important al nunţii era când se făcea conciul la mireasa care până atunci purta cosiţe.

Publicul încântat1 Poate, cândva, un film documentar

Un obicei din care doar o mică părticică a putut fi pusă în scenă la Festivalul Văii Mureşului. Unul de o maximă autenticitate. Este foarte greu să aduci în actualitate evenimente din viaţa satului care de peste 20 de ani nu au mai fost puse în practică. După decenii de pauză, este o adevărată minune că a supravieţuit totuşi în toată splendoarea sa. Nici nu se ştie cui s-ar putea mulţumi pentru asta. Se pare că mentalul colectiv are o forţă nebănuită. “Dar poate o dată vom face un film documentar cu nunta de la Luieriu. Nunta cea adevărată care a fost în comună şi în lumea satului. Că pe scenă nu poţi să surprinzi într- un timp atât de scurt un eveniment care de multe ori dura toată săptămâna”, speră Andrei Romanică. Un film care cu siguranţă ar umple sălile cinematografelor de pretutindeni.

 

A consemnat Edith VEREŞ

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *