Mihai Corui, la debut editorial: „Sunt ceea ce sunt, iar asta e de ajuns”

Mihai CoruiAntrenorul de baschet, așa l-am cunoscut și așa o să îl știu vreme bună de acum încolo, Mihai George Corui Coachzen mi-a scris într-o zi că a scris o carte. Nu știam, cum nu avem niciodată suficient timp să fim atenți la toți cei dragi din jurul nostru. De aici s-a născut acest interviu care precede lansarea volumului „Văd înainte, antrenorule” în Târgu Mureș. Mi-a plăcut să îl descos și să îi adresez întrebări niciodată rostite și a ieșit ceea ce vă invit să citiți.

Reporter: Ce vom citi în cartea pe care o veți lansa? Ce mesaj ne transmiteți pentru a o lua puțin înaintea criticilor care vor zăbovi asupra ei și vor încerca să caute tot felul de simboluri și înțelesuri dincolo de cuvinte?

Mihai Corui: Veți citi 55 de povestiri, una mai năstrușnică decât cealaltă, flash-uri din lumea baschetului dar nu numai. Pur și simplu viața văzută prin ochii mei, diferite întâmplări la care am fost martor și pe care „ceva” sau “cineva” m-a împins să le prind în cuvinte. Nici acum după ce le-am scris nu îmi pot da seama de unde vin. Tot ceea ce pot zice e faptul că ele sunt pline de vibrația specifică sufletului meu, a personalității și umorului cu care reușesc cumva să răzbesc eu însumi în ale vieții. Mesajul meu e următorul: “Fii spontan, fii sincer, leagă ideile cât de cât și uită că tocmai scrii, doar povestește tot ce simți cu sinceritate. Ah… și da, era să uit, vorbește direct omului, așa cum ai dori ca el să-ți vorbească ție. Keep it simple!”

Rep.: Cum ați avut acest curaj de a vă pune sufletul într-o carte? Nu vă e teamă de judecăți, prejudecăți, neînțelegeri?

M.C.: A scrie o carte, a scrie o carte de povestiri, este cu adevărat un mare act de curaj. Numai atât că el NU se raportează la „ceilalți”, la părerea lor sau aprecierea/critica/prejudecata, unicul curaj este acela de a-ți dezvălui adevărata și imensa vulnerabilitate ȚIE însuți. Această fragilitate este mai aproape de delicatețe decât de spargere. Când te expui așa, asta înseamnă deja o mare victorie în sine, căci marea vulnerabilitate vine cu o mare putere. Iar asta nu în comparație cu a altora, absolut deloc, puterea reală e în onestitatea cu care te expui ție însuți. Nu vreau să par necioplit, dar nu mă prea interesează părerea celorlalți. Fără supărare! Fiecare va lua de aici ce dorește, va asimila înțelegerea tâlcurilor poveștilor sau va avea un gust pișcăcios al provocării ideilor complet neortodoxe din unele povestiri, va plânge mut la părțile sensibile, căci se va recunoaște în mine, sau va râde sănătos acolo unde umorul îl va plesni direct în moacă. Un singur lucru îți pot spune cu certitudine – nu vei fi indiferent.

Rep.: Cu ce vă seamănă sufletul dacă ar fi să îl comparați cu ceva material?

M.C.: Nu cred că există suflet, nu cred în biserici sau religii, nu cred în nicio formă de divinitate confecționată și preluată prin religii, educație, simboluri, ritualuri sau tradiții. Spun așa: Nu există dumnezeu, dar e plin de dumnezeire. Sufletul e o idee a omului căruia îi place să se joace cu ideile în mod spiritual. Omul e schingiuit de propriile lui angoase, tristeți și suferințe. La un moment dat, în istoria lui, a zis unui apropiat de-al său ceva de genul: “Te rog frumos, nu mă mai descurc cu suferința mea, intermediază tu chestia asta cu dumnezo, fă-mi-o suportabilă”. Așa s-a născut preotul. Odată cu această cedare de autoritate, prima mare separare a omului de el însuși și de forța vital-naturală ce-i ține universul la un loc în inima sa. Această separare i-a produs conflictul, iar de aici, violența, ulterior autoviolența. Dacă ar fi să compar ideea de suflet cu ceva cât de cât material, l-aș numi izvor limpede de  munte.

Rep.: Ați scris-o cu gândul la cineva, ați avut o muză? Sau pentru cineva?

M.C.: Fiecare povestire a curs cumva ca un izvor, la început timid șipotind printre pietre, dar curând a devenit șuvoi, a început să scalde paginile cu picături cristaline ale dragostei mele. În fiecare povestire am încodat ceva magic. Cititorul sensibil va simți aceasta, nu am nicio îndoială. Când am scris, am așternut imagini vizuale, căci am scris mai mult cu ochii. Povestirile mele abundă de energie, ele sunt izvorâte din inocența copilului ce se miră la prima zăpadă, la vederea primei flori de cais. Am dedicat această carte tatălui meu care mi-a încurajat și susținut imaginația creatoare, mi-a permis să fiu eu însumi cu orice preț și a ridicat în ochii mei această sinceritate la un rang de noblețe. Tata m-a învățat blândețea, mi-a arătat așa prin felul lui bun de a fi, că oamenii au încă comori ascunse în inimi. Mă uitam cu drag la el când vorbea cu fiecare om de pe stradă de parcă îi arăta deferență. Doamne, avea rara calitate de a nu se coborî la fiecare, ci mai mult, îl urca pe fiecare la înălțimea inimii lui. Da, lui îi dedic această carte, in memoriam. Tata este în mine partea vulnerabilă.

Despre viață și alte chestiuni

Rep.: Sunteți un iubitor de natură, ce vă vine în minte când ieșiți la o scaldă, în pădure sau în altă parte și dați peste mormane de gunoi sau un pet aici și trei pungi dincolo?

M.C.: Într-o zi, am plecat cu iubita mea Diana și cu băiețelul nostru Rareș în pădurea de la Corunca, în apropierea Tîrgu Mureșului. Am luat cu noi 4-5 saci de plastic și am strâns în ei cam toate gunoaiele ce le-am văzut în pelerinajul nostru. Le-am pus acolo pentru ca lucrătorii silvici să-i ducă cu ușurință. După aceea ne-am oprit obosiți după vreo 4 h sub un măr de vară, am mâncat mere zemoase de iulie, am ascultat în trei, păsărelele și a dormitat la umbră. Presa și mass media nu a fost de față.

Rep.: Cât de serios trebuie să ne luăm în viață?

M.C.: Atât cât ne permite umorul ce-l avem în inimi.

Rep.: Ce vă face să râdeți? Dar să plângeți?

M.C.: Râd cu lacrimi destul de des, căci veselia din adâncurile mele nu mai poate fi stopată de nimic, taman ca un val de flux mareic. Râsul este iluminare. Veselia interioară e de nezăgăzuit. Cel mai mult mă face să răd atunci când un copil trage un pârț sănătos în biserică. În general râd în situațiile când nu e voie să râzi. Probabil așa rezolvă corpul meu paradoxurile. Plâng atunci când sunt cuprins de o stare de tristețe atât de frumoasă, încât e păcat să nu o faci. Tristețea atât de frumoasă, la fel ca și fericirea.

Rep.: Care sunt lucrurile de care râdeți?

M.C.: Acum dacă am zis de copilul care trage vânturi în timpul slujbei religioase din biserică, să zic și celălalt moment când râd nestăvilit. Râd cu poftă atunci când fac dragoste și am orgasm. Nu pot explica de ce, la început soției mele i s-a părut ciudat, dar, mai nou, râdem amândoi, descărcarea emoțională e fenomenală. Nu poate fi comparată cu nimic altceva. Încercați și voi, cine știe, poate facem naibii, o lume mai veselă.

Rep.: Sunteți fericit? Are fericirea ceva rațional sau e așa o stare pe care o simți și atât? Poate fi fericirea ca în bucătărie, pui ingredientele care trebuie, în cantitățile care trebuie, puțin efort și niște suflet și gata ți-a ieșit cea mai bună fericire?

M.C.: Sunt fericit. Total și deplin fericit, ca un nebun. Uneori mă sperie cât de simplu este, dar e reală fericirea mea. Aș vrea să strig pe străzi, dar mă saltă poliția și mă abțin. Fericirea e propria mea creație, ca și angoasa, ambele sunt aceeași energie, UNA, singură ce zburdă prin valențele ce i le atribui eu prin prisma credințelor. Când am renunțat la a mai face favoruri inutile lumii, am priceput că sunt unicul responsabil de fericirea mea. Fiindcă mă am pe mine. De-aia! Singura posibilă rețetă a fericirii e să renunți la a mai încerca să fii fericit. Orice tensiune duce la conflict, separare de tine însuți. Adio, fericire, bye bye! Renunță la tensiune, relax and enjoy life, așa cum p… mamii ei, e ea.

Rep.: Cum rezolvați un conflict, vă ajută umorul?

M.C. Când simt puișor de conflict venind pe ulița mea, realizez, conștientizez natura conflictului cum că e doar separarea mea de mine însumi. Brusc, în această înțelegere instantanee, umorul iese de undeva din cotloanele coastelor sau de prin rinichi, îi simt gâdilitul vesel și pac! Paradoxul e rezolvat. Râsul e iluminare, parcă am mai zis-o.

Rep.: Cum vă calmați când vă enervați dacă vă enervați?

M.C.:  Mă enervez, evident, și uneori foarte tare. Mă enervez când dorințele mele nu concordă cu realitatea. Pfff, dar oare ce dorințe o fac!? Exact așa precum uneori vara, cerul senin se acoperă brusc de nori și o ploaie cu fulgere se pornește, schimbând totul în jur, așa și eu. Însă am învățat de la mama lui Creangă că după ploaie întotdeauna dă soarele ca la un făcut, iar ploaia se topește cu totul, fără urme. Stările mele de furie durează ca ploile de vară, după care fac locul iar seninului. Bănuiesc că fiecare om e așa, nu?!

Rep.: Care/cine sunt pilonii pe care vă sprijiniți viața, cariera, fiecare zi?

M.C.:  Nu pot divulga acest secret care e, totuși, la vedere. Odată fiul meu cel mare, Victor, mi-a zis: “Coruiță, te iubesc mă!”

Rep.: Cum vă raportați la prieteni și ce mai înseamnă astăzi prietenia?

M.C.:  Prietenia e parfumul dragostei. Atunci când dragostea cu tot voalul ei splendid e prezent, anume, respectul, grija, amiciția, devotamentul, căldura și deschiderea sinceră, atunci prietenia e și ea prezentă. Nu există prietenie în afara libertății absolute. Acorzi și primești libertate, numai acolo, în acest punct, se poate întâmpla prietenia, căci da, așa precum focul e nedespărțit de căldura ce-l emană, tot așa și dragostea de prietenia ce-i radiază din străfunduri. Prietenia înseamnă asta și acum dar și oricând. Pururea și-n vecii vecilor NAMASTE, aleluia, amin, shalom, aum… etc!

Rep.: Cum percepeți societatea în care trăim? Vă influențează în vreun fel ceea ce se întâmplă în jurul dvs.?

M.C.: Societatea în care trăim e ok, adică nebună. A fost așa întotdeauna și va fi probabil și de acum încolo. Este injustă, inechitabilă și etcetera. Who gives a fuck!? Nu eu trăiesc în lume ci lumea trăiește în mine. Eu sunt creatorul lumii, eu o determin, eu o încapsulez permanent. Nu există nimic în afară, totul e în interiorul minții mele. Afară…, heheheh, …ceea ce considerăm afară, e oglindirea în detalii a ceea ce accept, dar mai ales a ceea ce NU accept. Cine e gata să accepte suferința de bunăvoie? Dar extazul? Pricepi acum…? E frumos, nu-i așa?

Rep.: E agitație, stres, de multe ori nebunie în jur, ce ne lipsește, de ce nu putem, pur și simplu, trăi?

M.C.: Totul în lume e exact cum trebuie. Nimic nu e nelalocul lui. Universul întreg e matematică pură. Iubire e. Tot ceea ce ar trebui să știi e că nu e nimic de făcut, nimic de aflat. Dragostea e renunțare, abandon total, nicidecum luptă. Am auzit eu undeva că sursa tuturor suferințelor e dorința, iar dorința e inevitabilă. Atunci, ce ne mai rămâne în afara observării în mare atenție a dorinței și sursei ei? Nu vreau să dau mură-n gură nimănui, totuși, hai să trăim de acum. Ce spui? Să începem acum, spre exemplu. Sunt și antrenor de baschet și spun asta des elevilor mei în meciuri dificile în care par a avea dificultăți: ”Nu vă mai tot rugați lui Dumnezo. Mulțumiți-i!”

Rep.: A avea sau a fi sau amândouă sau niciuna?

M.C.: A fi înseamnă a avea totul. Singurul lucru pe care merită să-l conștientizezi, este că ești și că te poți observa. Așa printr-un miracol. Este cu adevărat uimitor această ființare. Ce dar mai de preț vrei? Și da, AI totul, prostule! Problema ta nu e de psihologie, ci de ORL și oftalmologie.

Atâta timp cât jocul continuă…

Rep.: De cine vă place mai mult de tânărul Mihai Corui sau de adultul tânăr Mihai Corui cum vă percep eu?

M.C.:  Sunt un fluviu, tu percepi curgerea. Eu unul, mă iubesc și izvor și ocean și ploaie.

Rep.: Sunteți un fost baschetbalist și un antrenor implicat, chiar pătimaș. Ce vă e mai drag: jucătorul sau antrenorul, chiar dacă poate fără jucător, antrenorul nu ar fi existat sau ar fi fost altfel sau altul?

M.C.:  Sunt OM, dincolo de toate măștile sociale, sunt un râu în continuă curgere. Eu nu sunt un sistem, ci un proces. Baschetul a ocupat și ocupă un rol important în viața mea, nu neg. Dar știi de ce? Fiindcă e un JOC. Cine joacă jocuri? Păi copiii, desigur. Și cu ce joacă copiii jocuri? Păi cu toată ființa lor, ei joacă cu inocență. Jucător de baschet sau antrenor de baschet e totuna, atâta vreme cât JOCUL continuă. Atâta vreme cât există inocența în a juca.

Nichita Stănescu mi-a scris mie peste veacuri un lucru mare, pe care eu l-am înțeles foarte bine și-l respect. A zis: “Miră-te tot timpul, miră-te de orice, atâta vreme cât te miri, ești salvat”.

Rep.: V-ați închipuit vreodată cum ați fi fost fără baschet și antrenorat? Dacă da, cine ar fi fost Mihai Corui astăzi?

M.C.: Poate ar trebui să nechez ceva sforăitor acum la încheiere, dar n-o fac din respect față de mine însumi, indiferent cine/ce oi hi. Căci realmente NU ȘTIU cine sunt. Sunt aici cu un scop, fără îndoială, în acest univers magic, toate stelele sunt parcă la locul lor și respectă legi precise complexe matematice, de o frumusețe fără seamăn. Observ aceste stele și cerul bleumarin al nopții, observ fractalitatea lucrurilor și creșterea lor în rația numărului de aur, cu o precizie uimitoare. Nu pot decât să fiu convins de inteligența cosmosului și a vieții din juru-mi, de minunăția și profunzimea minții mele, căruia îi mai zicem impropriu suflet. Iar aici mă opresc efectiv trăznit în cap, căci sunt uluit de atâta perfecțiune… wow… ce naiba să mai adaug?

Cu baschet, fără baschet, Mihai Corui sau coachzen…, sincer amu, …mai are vreo importanță? Sunt ceea ce sunt, iar asta e de ajuns. Miracolul lumii mele e îndestulător pentru mine. Nu merg pe situații ipotetice. Sunt aici, în lumea mea și nu sunt singur, sunt cu MINE însumi fără a fi doi. Iar asta e suficient ca și miracol. Aleluia, dragilor!

 

 

 

 

 

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *