”Exportul” de comunism sau cel de democrație. Implicarea Rusiei în Siria și posibilele evoluții și ale unui conflict ce pare a căpăta noi proporții, imigranții care aproape că invadează Europa, ”umbrela NATO” sub care ne aflăm, dar și nevoia de securitate și apărarea țării care țin, în primul rând, de responsabilitatea factorilor de conducere ai României. Toate acestea le-am abordat într-un scurt interviu cu generalul de brigadă (r.) dr. Gheorghe Văduva, unul dintre cei mai avizați cunoscători ai acestei problematici.
Generalul de brigadă (r.) dr. Gheorghe Văduva este absolvent (1960) al Școlii Militare de Ofițeri Activi (arma grăniceri) și, câțiva ani mai târziu, al Facultății de filosofie a Universității București. În 1976 a absolvit și Academia Militară, Facultatea de Arme Întrunite și Tancuri, ca șef de promoție – primul și ultimul grănicer care a reușit această performanță -, iar în 1996 a obținut un doctorat în științe militare cu teza ”Strategia acțiunilor rapide”, fiind unul dintre cei mai fervenți susținători ai înființării Forţei de Reacţie Rapidă în Armata Română. Timp de peste 20 de ani a fost redactor, redactor principal, şeful secţiei pregătire de luptă şi învăţământ militar, redactor şef al ziarului „Observatorul militar” şi şef al Grupului de Presă al Armatei Române. Cu o activitate redacţională și publicistică de invidiat (este și un prolific autor de carte), domnia sa este în același timp și un fin analist și cercetător științific avizat în domeniul tacticii, artei operative şi strategiei militare, apărării și securității naționale.
Reporter: Stimate domnule general, anterior anului 1989, URSS încerca – după un model brevetat anterior cu mult succes în Europa (e și cazul României) – să ”exporte comunism” și în țări ale lumii a treia. URSS a dispărut însă în 1991, dar după un model oarecum asemănător, SUA a încercat să ”exporte democrație”. Acest lucru l-a încercat și în unele țări arabe. N-a reușit, pentru că – în opinia mea -, cultura arabă este total imună la acest concept generos. Nu cumva, prin acțiunile ei, SUA a deschis acolo o adevărată ”cutie a Pandorei”?
General Gheorghe Văduva: Marile puteri au toată grija să „exporte” ceea ce cred ele că le este favorabil în amplificarea propriei puteri, în crearea și menținerea unor zone de siguranță strategică pentru ele (evident, situate, pe cât posibil, în afara frontierelor proprii, dacă se poate chiar la mii de kilometrii distanță), în dominarea lumii și, mai ales, în menținerea controlului asupra zonelor de interes strategic nemijlocit. Unele dintre aceste zone sunt chiar de interes strategic vital pentru marile puteri, așa cum, spre exemplu, este Ucraina pentru Rusia. Desigur, în viziunea Rusiei. Încercând să iasă din capcanele acestor strategii ale apărării înaintate, Alexandr Dughin propune o formulă destul de tentantă – Eurasia, de la Atlantic la Vladivostok –, formulă care ar integra în același areal geopolitic, tehnologia de vârf din spațiul vest-european, parte din marea finanță și, evident, marile resurse din imensitatea Rusiei. SUA, de la amiralul Mahan încoace, a înțeles că siguranța sa strategică nu se mai poate obține doar prin doctrina Monroe, cea a izolaționismului, ci prin stăpânirea mărilor, a rutelor de transport maritim, a strâmtorilor și a centrelor vitale ale unei configurații globale. Și, de atunci – mai ales de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial –, aplică fără încetare o astfel de strategie, care are câteva componente extrem de importante, precum: 1. Exportul modelului american de democrație, tentant pentru toată lumea, mai ales pentru generația tânără; 2. Controlul strategic al punctelor-cheie și centrelor vitale și realizarea unui dispozitiv care să asigure nu doar gestionarea crizelor și conflictelor, ci, în primul rând, apărarea activă (ofensivă) înaintată a Statelor Unite și Aliaților săi; 3. Distrugerea sau îndiguirea, prin orice mijloace (mai exact, prin toate mijloacele posibile) a tuturor centrelor de putere și cu prioritate a marilor puteri capabile să lovească teritoriul SUA (în speță, a Uniunii Sovietice, recent, a Rusiei); 4. Aplicarea străvechii politici de divide et impera, îndeosebi în zona Orientului Mijlociu, dar nu numai, pe care George W. Bush, spre exemplu, dorea să-l transforme foarte rapid în Marele Orient Mijlociu Democratic și Prosper. „Primăvara arabă” nu a fost altceva decât unul dintre efectele geopolitice ale acestei strategii occidentale, îndeosebi americane, strategie care a avut priză la populația tânără, dar care, prin înlăturarea unor conducători matusalemici de la putere, a creat, de fapt, condiții extrem de favorabile pentru cucerirea rapidă a acesteia de către islamiști. Haosul generat astfel în Orientul Mijlociu și în Orientul Apropiat prezintă un foarte mare pericol, tocmai prin imposibilitatea de a-l controla. Acest haos înseamnă, evident, deschiderea unei Cutii a Pandorei. Planificat sau nu…
Rep.: Prin pregătirea și experiența dumneavoastră, sunteți în măsură să aveți un punct de vedere cât se poate de competent asupra evenimentelor din Orientul Apropiat și Mijlociu. Considerați că o acțiune complexă, mult mai hotărâtă și rapidă din partea SUA și aliaților ei din NATO, ar fi putut preveni apariția Statului Islamic (SI)?
Gen. Gh. V.: Orientul Mijlociu este agitat, conflictualizat la maximum și, potrivit politicilor și strategiilor aplicate de Occident aici, el n-ar trebui să mai prezinte vreun pericol pentru cineva, întrucât el însuși este un nemaipomenit poligon de consum de armamente, de testări și, deci, de proliferare a unei astfel de industrii care aparține, evident, marilor puteri. Firmele americane și rusești de armamente (dar nu numai ele) au un „front de lucru” destul de larg și de profund… Numai că, din nefericire, Orientul Apropiat și mai ales cel Mijlociu nu au răspuns foarte prompt politicilor și strategiilor occidentale de divide et impera, ci au lunecat spre un efect ciudat, de bumerang. Numai într-o singură zi, spune Witold Gadowski, jurnalist polonez de investigații aflat la fața locului, Al-Maliki, primul ministru irakian, sfătuit de americani, dizolvând miliția sunnită care lupta împotriva extremiștilor, a dat afară 85.000 de luptători foarte bine pregătiți, cei mai mulți dintre ei ajungând la SI. La fel s-a întâmplat și cu cei din serviciile secrete ale lui Saddam Hussein. Apoi, spre acest nucleu de forță al islamismului au început să curgă șiroaie de jihadiști, atrași de bani și de idee. Din Cecenia, din Afganistan și chiar din Europa occidentală. Astfel, SI a constituit foarte rapid niște formațiuni militare bine antrenate și experimentate, care acționează într-un mod hibrid, mascate în rândul populației, împreună cu rețele mafiote de toate felurile, luând rapid sub stăpânire trei regiuni din Irak, inclusiv orașul Mossul, și două din Siria, toate foarte bogate în petrol. Bugetul SI ajunge la peste 800 de milioane de dolari anual. Strategia loviturilor aeriene nu-i afectează pe acești luptători, iar terestru nu reușește nimeni să pătrundă acolo, întrucât frontierele sunt strict controlate. Cei care nu se supun regulilor sunt pur și simplu răstigniți. Numai o acțiune conjugată SUA, China, UE, Rusia, Arabia Saudită etc. ar fi avut, probabil, sorți de izbândă dacă (prin absurd) ar fi lovit masiv aceste regiuni sau dacă declanșau o operație terestră de anvergură strategică compusă din zecii de divizii. Iar un astfel de risc nu și l-ar fi asumat nimeni. Și, oricum, ar fi acționat în gol. Pentru că SI nu are o armată formată din corpuri de armată, divizii, brigăzi etc., ci din structuri foarte flexibile care luptă după reguli impuse de împrejurări, adică sfidând aproape orice reguli de ducere a războiului. Acțiunea americană în Irak și cea a NATO în Libia, deși ambele au învins, s-au soldat mai degrabă cu eșecuri și costuri imense. Iar efectele acestor acțiuni sunt tocmai contrare (dacă nu cumva chiar au fost planificate să fie așa…). Mai mult, luptătorii SI nu sunt, azi, numai în aceste regiuni. Ei sunt deja răspândiți cam prin toată lumea, mai ales pe continentul european.
Rep.: Evoluțiile politico-militare din zona Orientului Apropiat și Mijlociu par să se complice din ce în ce mai mult în ultimele săptămâni prin implicarea militară a Rusiei în zonă, act neagreat de SUA, deși scopul Rusiei – cel declarat oficial, desigur – este în aceeași măsură și al SUA și al tuturor celor care doresc distrugerea SI. Considerați că este posibil un acord de cooperare – să zicem, unul limitat la zona respectivă – între Rusia și SUA sau, în caz contrar, situația se va complica și mai mult?
Gen. Gh. V.: Un astfel de acord ar fi necesar, deși mă îndoiesc că s-ar și putea realiza foarte rapid. Rusia își are interesele ei în Siria. Rușii au o bază militară la Tartus și sunt în curs de a realiza o nouă bază la Latakia, localitate situată la 80 de kilometri spre nord, în apropierea graniţei cu Turcia,controlând astfel întregul litoral sirian al Mediteranei, La Tartus, a acostat recent și portavionul chinezesc Liaoping. Urmează să sosească, probabil prin Iran, și avioanele acestui portavion, precum un număr suficient de elicoptere de luptă, plus vreo mie de infanteriști marini chinezi. Deci, alături de Rusia, se implică și China. Dar, așa cum vă spuneam, SI nu este o formațiune foarte precisă cu care să se poată lupta alte formațiuni foarte precise. Pentru a combate SI, este necesară o complicată concentrare de forțe – îndeosebi speciale –, care, împreună cu cele siriene și irakiene, să declanșeze o ofensivă specială, legală și legitimă, împotriva SI. Însă angajarea efectivă a luptei cu combatanții SI va fi, desigur, foarte dificilă, întrucât ei sunt constituiți în echipe, fiecare echipă având probabil o misiune (după îndeplinirea misiunii, echipa se reorganizează). Iar conducerea efectivă a SI, în afară de liderul autoproclamat, oarecum la vedere, Al-Bagdadi (desigur, nume conspirativ), este disimulată în marea masă a locuitorilor, fără ca vreunul dintre ei să știe foarte precis cine, cum, când, unde, de ce și cu ce face ce face). Combaterea SI va necesita timp, izolarea zonei și o vânătoare internațională de SI-iști, în condițiile în care, atât statele din zonă, cât și marile puteri ale lumii ar coopera intens și și-ar coordona cu precizie forțele și acțiunile. Or, se pare că rușii, chinezi și sirienii, probabil sprijiniți de iranieni și chiar de israelieni, eludând, Statele Unite care, de fapt i-au înarmat pe rebeli, vor să nimicească efectiv acest SI. În fond, acest așa-zis stat nu este decât o organizație teroristă de cea mai groaznică speță, care, spre deosebire de celelalte, a cucerit deja un teritoriu.
Rep.: Suntem în mijocul unul război informațional foarte elaborat fiind de-a dreptul ”bombardați” cu știri contradictorii despre valurile de imigranți care vin pe diverse căi în Europa. Considerați că acestea sunt o consecință directă a sărăciei și conflictelor militare din Orientul Apropiat și Mijlociu sau face parte, mai degrabă, dintr-un plan de atac / invadare – să-i spunem asimetric – foarte bine conceput?
General Gheorghe Văduva: – Și-și. Singura certitudine este aceea că, în Orientul Mijlociu și în Orientul Apropiat, se desfășoară, de zeci de ani, războaie pustiitoare, cu cauze foarte complexe și consecințe greu de calculat. Aceste războaie și conflicte, în marea lor majoritate, se datoresc amestecului Occidentului în treburile acestei regiuni foarte bogate în petrol, dar și unor tensiuni interne destul de mari, cum sunt cele israeliano-palestiniene. Migrația masivă de populații musulmane, de regulă neintegrabile în modul de viață european, a început însă brusc și inexplicabil în ultimii ani. Și nu numai din cauza războaielor. Cei mai mulți dintre refugiații de război – șiiți, yazizi și creștini – se află de mai bine de un an în taberele din zona kurdă a Irakului, în Sudul Turciei și în Liban. Acești oameni sunt vânați și uciși pur și simplu de către islamiști. Pentru a scăpa din calea urgiei declanșate de SI, într-o singură noapte, spune un jurnalist care a stat de vorbă cu unul dintre preoții urbei, orașul Karakos din Valea Ninivei a fost părăsit de către toți locuitorii săi, 60.000 de oameni. Ceilalți – adică cei care asaltează Europa – sunt nu doar cei necăjiți, cei nevoiți să-și părăsească locurile natale din cauza sărăciei și războaielor, ci mai ales cei care au reușit să strângă (sau să primească) ceva bani. Este mai mult ca sigur că, printre ei, se află jihadiști, luptători ai Statului Islamic, teroriști și alți indivizi, unii fanatici, care, probabil, vor crea mari probleme de securitate continentului european în următorii ani.
Rep.: România se confruntă de câțiva ani buni cu foarte multe probleme cărora, de multe ori, am impresia că nu este capabilă să le mai facă față. De la șomaj, corupție aproape endemică, până la plecarea masivă în străinătate a tinerilor, a doctorilor, scăderea alarmantă a natalității, asistența medicală deficitară, scăderea încrederii populației în instituțiile statului, rescrierea istoriei naționale sub pretextul ”demitizării” ei, amemințări de secesiune teritorială, etc. Din punctul dumneavoastră de vedere, care considerați că sunt principalele pericole la adresa siguranței naționale a României și cărora trebuie să le găsim o rezolvare imediată?
Gen. Gh. V.: Aproape că nu mai există, în România, nici un reper în jurul căruia s-ar putea constitui un concept de securitate națională, în afară de faptul că țara face parte din NATO și din Uniunea Europeană (ceea ce, desigur, este foarte important!) și că militarii noștri sunt foarte buni profesioniști. Dar aceste apartenențe și aceste calități deosebite ale celor 75.000 de militari români nu sunt nici pe departe suficiente. România și-a cedat și și-a distrus toate, dar absolut toate pârghiile de securitate și apărare proprii: industrie, industrie de apărare, infrastructuri, resurse, istorie, cultură. Statul român nu mai controlează nimic din acele valori fundamentale ale țării care s-ar putea constitui în structuri de securitate și de apărare națională. A cedat absolut tot – economie, finanțe, resurse strategice, fond forestier și cam 40 la sută din teritoriul național –, fără să primească nicio garanție de securitate, din partea nimănui, în afară de NATO. Și, oricum, o garanție de securitate, indiferent din partea cui ar veni, fără o capabilitate proprie de obiectivare și fără capacitatea de a o operaționaliza, nu are nicio valoare. Cel mai mare pericol și, prin urmare, cea mai mare amenințare (amenințarea fiind un pericol cu vector) la adresa securității naționale și apărării naționale a României o reprezintă incapacitatea clasei politice conducătoare de a-și înțelege rostul și rolul, incultura ei politică crasă, antipatriotismul ei lugubru, rânjetul ei mefistofelic, corupția endemică și lipsa de maturitate și de responsabilitate a instituțiilor statului. Țara este complet vulnerabilă. Niciodată în istoria ei milenară nu a fost așa. Nici măcar populația – divizată, învrăjbită, alungată din țară – nu mai are un ideal și un motiv pentru care să lupte și, la nevoie, să moară. Copiii noștri – dacă nu sunt geniali ca să fie folosiți de Occident pentru creierele lor – sunt pur și simplu gunoieri, servitori sau muritori de foame pe meridianele spațiului în care am visat să ne integrăm cu demnitate, nu cu slugărnicie, umilință și resemnare sinucigașă… Nu departe de frontierele noastre, s-a reactivat falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică. NATO și Rusia sunt în curs de a-și desfășura forțele și de a genera un nou posibil spațiu de așteptare și amenințare strategică și chiar de confruntare de-a lungul acestui ax central din inima Europei. În caz de confruntare, România va fi, în câteva zile rasă de pe suprafața pământului de puzderia de rachete operativ-tactice și strategice aflate în dotarea marilor unități și forței strategice nucleare a Rusiei. Pentru că vom fi în eșalonul întâi strategic al NATO și nu avem nici măcar minimul necesar de mijloace de protecție și de ripostă. Să sperăm însă că nu se va ajunge acolo, că înțelepciunea, câtă a mai rămas, va triumfa și de data aceasta. Dacă nu la noi, măcar la alții.
Rep.: În momentul de față există un context internațional foarte complicat. România își cunoaște bine atât prietenii, cât și neprietenii. Considerați că ”umbrela NATO” este destul de cuprinzătoare ca să ne asigure securitatea de care avem nevoie? Spun asta pentru că, un alt organism, e drept de o altă factură, UE, spre exemplu, a început – mă voi exprima neacademic – să cam ”scârție”. Mă refer la atitudinile Ungariei, în general, dar și ale Cehiei, Slovaciei și Poloniei în cazul imigranților.
Gen. Gh. V.: E greu de spus. Prioritatea NATO, orice s-ar spune, nu este aceea de a asigura securitatea României, ci de a preveni confruntarea și a apăra arealul Alianței potrivit principiului E pluribus unum. NATO, ca alianță, ne ajută, nu ne înlocuiește, nu face treaba pe care, potrivit Constituției și rațiunii de a fi a unei țări, trebuie s-o facem noi. Nici Uniunea Europeană nu este în măsură de a asigura securitatea României, atâta vreme cât conducerii de la București puțin îi pasă de securitatea și apărarea țării. Dacă suntem în NATO și în UE – cred aleșii nației – este suficient. Ne apără NATO și ne protejează UE. Din păcate, aceste adevăruri generale, care țin de o anumită filosofie de alianță și de impactul art. 5 din Tratatul de la Washington, nu sunt suficiente. Și, în orice caz, nu pot fi percepute simplist, așa cum o fac mare parte din aleșii noștri. România, chiar dacă face parte din NATO și din UE, este stat suveran, iar securitatea și apărarea țării țin, în primul și în primul rând, de responsabilitatea României. NATO nu este o umbrelă pentru noi. NATO suntem noi. NATO ne poate ajuta să ne apărăm țara, dar nu o poate face în locul nostru. Apărarea națională este prioritară pentru un stat de drept, este atribuția lui suverană. Apărarea colectivă tip NATO și apărarea comună tip UE ne ajută doar să operaționalizăm și să exercităm efectiv apărarea națională, întrucât, azi, nici un stat de pe lume, nici chiar Statele Unite ale Americii, nu-și mai poate asigura securitatea și apărarea de unul singur, in mod izolat, ci împreună cu ceilalți. E drept, Alianța Nord-Atlantică este cea mai puternică de pe Terra, dar acest lucru nu trebuie să ne liniștească, ci să ne oblige.
Rep.: Vă mulțumesc pentru amabilitate!
