Ion Chinezu – 110 ani de la naștere

Revelațiile unei biografii incomplete

“Nu suferim destul, pentru câte ne sunt date să trăim în viață”, spunea în 1966, cu puțin timp înainte de a muri, Ion Chinezu. Aproape orb și incapabil de a se mai mișca, acesta avea, probabil, anumite remușcări și regrete. Un om care trăise în vremuri de grea cumpănă și se comportase admirabil, dar care la un moment dat s-a lăsat influențat de mișcarea de extremă dreapta. Față de ce, sau față de cine, avea ilustrul om de cultură – aflat atunci pe patul de moarte – acele regrete tardive?

Născut la Sântana de Mureș, în anul 1894, într-o foarte modestă familie de țărani, Ion Chinezu, gazetar, critic literar și traducător din literatura maghiară și germană, a fost o personalitate culturală emblematică a timpului său, circumscrisă în cel mai înalt grad spațiului transilvănean (și implicit celui mureșean) căruia îi aparținea nu numai prin naștere, dar și ca formație spirituală. I s-au dedicat mai multe studii și lucrări, iar orice referire la cultura ardeleană din perioada interbelică l-a cuprins în mod firesc și pe Ion Chinezu. Lucrările respective, dar și altele publicate în perioada comunistă – deși Chinezu a avut de suferit în această perioadă din cauza orientării sale de dreapta – nu fac referire la acest aspect. După aproape 70 de ani de la acel moment nefast din biografia lui Ion Chinezu, Raoul Șorban, unul dintre cei care l-a cunoscut și i-a fost chiar prieten pentru o scurtă perioadă de timp, face câteva aprecieri interesante și incitante la adresa acestei personalități în romanul autobiografic intitulat “Invazia de stafii”, apărut în 2003 la Editura Meridiane. Aspectele inedite relevate de Șorban, vis-à-vis de biografia lui Chinezu, nu scad cu nimic, însă, din meritele acestui om de cultură. Dimpotrivă, ele aduc în prim plan o perioadă destul de sensibilă, cu atmosfera și elitele ei, cu orientările politice și mirajul exercitat la vremea respectivă, atât de extrema dreapta, cât și de cea stângă, contribuind în felul acesta la înțelegerea epocii respective și a motivațiilor care i-au făcut pe cei în cauză să îmbrățișeze o orientare sau alta.

Bursier și profesor

Ion Chinezu a studiat literatura și filologia romanică, la Budapesta și București. Ca bursier al Universității din Cluj a audiat la Paris cursurile de estetică ale lui Victor Basch, precum și pe cele de literatură comparată ale lui F. Baldensperger și P. Hazard. Teza sa de doctorat, “Aspecte din literatura maghiară ardeleană, 1919-1929”, susținută la Cluj în 1930, a fost foarte apreciată de Nicolae Iorga, care l-a situat pe Chinezu în rândul celor mai apreciați exegeți ai literaturii maghiare din acea vreme. Ceea ce este remarcabil la Chinezu, e faptul că el s-a pronunțat pentru cunoașterea operei literare a minorităților, prin cunoașterea mai întâi a ambianței istorice, geografice, sociale și culturale în care a fost creată opera. “Am socotit totdeauna că a cunoaște literaturile popoarelor care ne înconjoară, e un lucru tot atât de important pentru noi ca și familiarizarea cu marile curente ale Occidentului…”, scria Ion Chinezu într-un articol publicat în 1935, în revista clujeană “Gând românesc”, revistă pe care tot el o întemeiase în 1933 după ce, pentru scurt timp, funcționase ca profesor de liceu la Târgu Mureș. În micul târg mureșean, a întemeiat publicația “Mureșul”, care din păcate a avut o scurtă existență. Abia ulterior, Ion Chinezu s-a transferat la Cluj unde, între anii 1927-1930, a fost profesor la Liceul Gheorghe Barițiu.

Alunecarea spre dreapta

În anul 1918, era încă student la Budapesta, fapt care nu l-a împiedicat pe tânărul Ion Chinezu să participe activ la dezbaterile politice și evenimentele care se petreceau în capitala maghiară. Era un an crucial în istoria europeană, dar și în istoria românilor. Trei imperii în agonie – printre care și Imperiul Austro-Ungar – se prăbușeau definitiv. A revenit la Târgu Mureș și împreună cu D. Antal, fost coleg de studii la Budapesta, a mobilizat țăranii din satele mureșene să trimită delegați la Alba-Iulia, de 1 Decembrie 1918. Peste ani, în revista sa “Gând românesc”, rememorând acele clipe, Ion Chinezu, scria: “…Abia întorși dintr-un război care a semănat jalea în mai toate casele, acești țărani n-au pregetat să pornească la drum în toi de iarnă, pentru ca prin prezența lor să întărească hotărârile ce urmau să fie luate în istorica cetate”. Începând din anii ’35-’36, Chinezu a alunecat ușor spre dreapta, într-o perioadă în care și alți intelectuali români de marcă au făcut același lucru. Acest fapt se petrecea în condițiile în care pericolul reprezentat de afirmarea tot mai agresivă a revizionismului teritorial în plan european devenea din ce în ce mai evident, fapt căruia i se adaugă și pericolul reprezentat de izbucnirea unui eventual război, dar și “seducția” mișcarii de stânga în Europa, mișcare căreia se dorea a i se da o replică de dreapta pe măsură.

Nici în lucrarea “Profiluri mureșene”, apărută în 1971, nici în “Efigii”, a lui Ovidiu Bârlea, apărută în 1987, nu se menționează alunecarea spre dreapta a lui Ion Chinezu.

Salvat în extremis

Născut în 1912, la Dej, Raoul Șorban – aflat acum la venerabila vârstă de 93 de ani – a rememorat în scris, cu câțiva ani în urmă, întâlnirea sa cu Ion Chinezu, dar și experiența amară pe care i-a fost dat să o trăiască, datorită atitudinii inexplicabile adoptate de Chinezu într-un anume context. Șorban a fost și este de departe un model de verticalitate morală, întrucât a avut de suferit din partea a trei regimuri: arestat și torturat de legionari în 1940, condamnat de autoritățile hortyste maghiare după revenirea sa în Transilvania și condamnat ulterior de autoritățile comuniste după 1948. În același timp, Șorban s-a bucurat de aprecieri și recunoașteri deosebite din partea statului Israel, pentru atitudinea adoptată în anii ’40-’44, când n-a ezitat să se implice într-o rețea clandestină de salvare de la moarte a evreilor din Clujul ocupat.

În anii săi de școală, pe care i-a urmat în acel oraș, l-a cunoscut și s-a apropiat de profesorul său de liceu, nimeni altul decât Ion Chinezu. Lui Șorban, i-a plăcut să-l considere pe profesor drept un om apropiat, mai ales că și Chinezu îi arăta anumite semne de prietenie, deși Șorban nu s-a arătat câtuși de puțin atras sau interesat de opiniile politice ale profesorului său. Pe data de 21 septembrie 1939, a fost asasinat de către legionari primul ministru al României, Armand Călinescu. Într-un gest de furie oarbă fără precedent, autoritățile române au hotărât drept represalii asasinarea în fiecare județ al țării, a mai multor membri marcanți ai mișcării legionare. Situat într-un post de răspundere, dar aflând cu totul întâmplător că printre cei ce urmau să fie executați fără nici un fel de judecată, se află și Ion Chinezu, considerat unul din liderii provinciali ai Gărzii de Fier, Șorban împreună cu Emil Hațieganu au reușit în extremis să-l salveze pe Chinezu, ascuzându-l într-un sat din județul Alba, la una din moșiile familiei Hațieganu.

Prietenul la nevoie se cunoaște…mai bine

Raoul Șorban a făcut acest lucru dintr-un gest de solidaritate umană firească, așa cum avea să o facă peste câțiva ani cu foarte mulți evrei din Cluj. Imediat după Dictatul de la Viena, din 1940, Raoul Șorban s-a refugiat împreună cu familia Chinezu în capitala Regatului României. Aici, însă, legionarii își croiau drum spre putere. Arestat de poliția legionară, Șorban a fost bătut bestial de către aceștia și doar la intervenția și cererea imperioasă a lui Iuliu Maniu, care aflase despre acest act prin nimic justificat, a fost eliberat. La eliberarea din arestul poliției legionare, Șorban a aflat că a fost arestat pe baza unui denunț și i s-a oferit ocazia să vadă și denunțul semnat de Ion Chinezu. Șorban n-a înțeles nici atunci și nu înțelege nici astăzi – cu atât mai mult cu cât, cu un an înainte îl salvase de la o moarte sigură – ce anume l-a îndemnat pe Chinezu să-l denunțe autorităților legionare ca pe “un element dăunător țării și nației, nedemn de a fi considerat român”.

La scurt timp, Chinezu a fost numit consul al României la Cluj, iar Raoul Șorban a plecat și el în același oraș, dezgustat și dezamăgit de cele ce i se întâmplaseră în România. În Clujul ocupat avea să trăiască alte experiențe amare, dar cu Ion Chinezu avea să evite a se mai întâlni în viitor. Nici Chinezu n-a fost scutit de experiențe tragice, dar asta după ce în România avea să se instaureze regimul comunist. În 1966 a murit discret, fără a mai apuca să se explice față de Șorban. Poate că n-a simțit nevoia sau poate cine știe…era prea târziu să se mai lase judecat moral în acestă lume.

Nicolae BALINT

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *