 |
|
S-a născut în localitatea Nadeș în 1963 activând de-a lungul timpului ca (țineți-vă bine) ospătar, lăcătuș, zugrav, portar, pompier, instalator, agent publicitar, reporter, contabil, director de marketing, etc. A debutat în poezie la revista “Ambasador” din Târgu Mureș în 1998; activist de cartier la cenaclul “Hyperion” condus de poetul Nicolae Băciuț, încă din anii '80; fost reporter la “Jurnalul de Mureș”; laureat la diverse concursuri literare; a realizat o recitare publică de versuri la Radio România Cultural, emisiunea "Chef de vorbe", în vara lui 2008. În iunie 2009, George Asztalos debutează la editura Grinta din Cluj Napoca, cu volumul de versuri “Zoon Poetikon” (Animalul poetic). ”Animalele sunt mai poetice decât oamenii. Ele nu-și falsifică comportamentul. Nu am avut până acum ambiția de a deveni autor. Este o realizare în primul rând personală pentru că nu devii mai deștept față de alții pe cât față de tine, prin ceea ce faci, e un pas pe drumul care te duce la recunoașterea celorlalți, dar în primul rând a ta.” mărturisește poetul.
Ce spun criticii?
„Dacă femeia te mângâie rău/bate-o bine”. Când am citit versurile astea, am zis că animalul poetic are palma grea. După care au apărut papagalii, girafele, păianjenii – o aglomerare de lucruri și ființe cu aspect de paranghelie. Noroc că peste toate domnește un zoozeu limbut, care acceptă ca ofrande doar paradoxul și jocul de cuvinte. (...) Până atunci, însă, faceți bine și citiți pohemele astea copchilărești, care pot ridica fără probleme o sală ticsită în picioare. (Felix Nicolau)
El spune că transportă animale mici, eu aș spune că patrulează nestoit la cârma corăbiei nebunilor, demn atelaj și demn noe spre pierzania tristeții, în marea misiune de automiștocăreală ca să realizeze că nu există decât o moarte de plictiseală respectiv o dement de vie solitudine așa că la sfârșit „nu rămâne nimic din noi, decât un zâmbet de neînvins”. (Alice Drogoreanu)
în dulce-amara miezului de nucă
"te iubesc de vezi stele verzi"
nimic definitiv
într-o lume aproape praf și pulbere
ca-n propria ei definiție
noi germinam ne conțineam în casa de sticlă
era beton avea ferestre din zid
ne iubeam la fix
ea îmi zicea deschide puțin te rog
zidul să intre niște frig
eu deschideam
intra și pisica era rebegită de tot
luam o gură de frig ne emoționa
pînă la lacrimi
ne a-dresam semnul disperării
în limba aceea transparentă
pe care doar o gândim
apoi râdeam de noi cât puteam să fim
de pe ducă
aici în dulce-amara miezului de nucă
Cristina GÂNJ
|
