Scrisoare Pastorală la Nașterea Domnului 2008
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului,iubitului meu cler și popor, har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhierești binecuvântări.
Iubiții mei fii sufletești,
Omenește vorbind, nașterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinții Evangheliști Matei și Luca ne relatează faptele: La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetățenilor din imperiu, o operație de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea și evidența impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baștină a fiecărui cetățean, adică acolo unde își avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca și Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Așadar, era normal ca, în calitate de cetățeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arșița zilei, asprimea nopții și îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeași direcție. Maria însă purta și povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârșit.
Odată ajunși la destinație, Maria a simțit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulțimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu știm dacă au bătut la poarta cuiva și că aceasta nu li s-a deschis. În unul din coÂlindele noastre întâlnim reproșul:
Viflaime, Viflaime,
De ce n-ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia.
Mustrarea pică bine sensibilității noastre de astăzi, a celor ce știm cine era Maria și pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înțeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte așa ceva; îngerul Domnului îl înștiințase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.
Așa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într-un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu știm dacă mai era cineva de față; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu știm nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile nașterii. Unii Sfinți Părinți presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile nașterii, acestea intră în firescul fenomenului.
Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor și închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al nașterii.
Și totuși, dragii mei, minunea se petrecuse, și anume cu nouă luni în urmă. Orice naștere este precedată de zămislire, iar aceasta s-a săvârșit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuința ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînțelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicație pe care nu o înțelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înțelege, dar se supune.
Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v-o explic, ci doar să vă introduc în unul din înțelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine…”. știm că S-a mai pogorât pe creștetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan , știm că S-a pogorât peste Sfinții Apostoli în ziua Cincizecimii .
Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înțelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotație cu totul specială, prin el înțelegându-se acțiunea prin care Dumnezeu își exercită puterea sau își revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, și anume în cartea Ieșirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfățișați doi heruvimi îngenuncheați față-n față, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spațiul cuprins între aripile heruvimilor și fața capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.
Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la față a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s-a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său . Să reținem că norul dumnezeiesc poate fi și „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoașterii.
În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoși pe tărgi și înșirați pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” și să se vindece.
În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toți vecii”, atunci S-a întrupat în pântecele ei și a devenit om. Acum putem înțelege mai bine stihurile colindului:
„Astăzi s-a născut
Cel făr- de-nceput”,
adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.
Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, și anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că nașterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece și va naște Fiu…”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece” ) este incorect tradusă din grecește în toate edițiile românești ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanți) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupești între o fecioară și un bărbat, ceea ce, după socotința noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta ” (așa cum se poartă un măr în palmă, un șal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la șold). Uneori se traduce și cu „a avea”, dar tot în sensul de ”a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s-a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Așadar, versiunea corectă (și ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece și va naște Fiu”, ceea ce e în deplină concordanță și cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s-a aflat pe sine (adică s-a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii știa de la înger, dar despre ea și-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.
Iubiții mei fii sufletești,
Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieții lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, nașterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria și tinerețea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani și jumătate, patimile, răstignirea și moartea. Toate acestea, așa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, și-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din fața primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S-a bucurat, a mâncat și a băut, a postit, S-a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S-a rugat, a șovăit în fața morții, a disperat pe cruce, a urlat de durere – totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârșit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conștient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se mențină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini și înconjurat de soldați, și-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeților care-i prevestiseră patimile și moartea. Ca un om a șovăit în fața morții, ca un om și-a înfrânt slăbiciunea și ca un om și-a acordat voința cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea și îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr-o substanță anestezică oferită într-un burete din vârful unei sulițe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă ești fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, coboară-te de pe cruce!” Nu S-a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?
Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr-o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici și apoi, de-a lungul veacurilor, pe toți cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Luiși, din toată durata vieții Sale pământești, încununată cu aceea a înălțării le cer.
Iată, v-am pus în fașă, alăturate, cele două ipostaze din viața Mântuitorului nostru: nașterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, și moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viața de pe pământ a Domnului s-a petrecut omenește, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârșitul, minunată va fi veșnicia noastră întru același Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriți în credință, să credeți fără șovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului și în dumnezeirea Fiului său, să credeți și să-i faceți ți pe alții să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simțite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriți Crăciunul în lumina Paștilor, așa cum veți sărbători Paștile în lumina Crăciunului!
Hristos este Unul și Același, acum și în veac. Amin!



