Care-ai dat drumul la câine?

 Câinii latră…sau în cazul câinelui de pază al democraţiei, cam jigărit, ce-i drept, mai mult scheaună. Ce să facă, amărâtul? Are atâţia stăpâni încât e derutat câteodată, mai ales că toţi pretinşii stăpâni uită să-l şi hrănească… Are totuşi momente de luciditate, când vede clar cine e hoţul, iar acesta e unul dintre ele. Hoţul, măi dragă, suntem noi toţi. Eu, tu, el, ea, noi şi ei. Suntem mari maeştri în a ne bate cuie în talpă. Cu toţii ne furăm singuri căciula. Nu politicienii, nu profesorii, nu medicii. Periodic găsim o întreagă clasă de pus la zid, de dat cu pietre, fără să ne dăm seama că ei, indiferent care sunt aceştia, suntem noi.

Brucan, când a făcut afirmaţia celebră “Stupid people”, milioane de români au sărit ca înjuraţi de mamă. El a pronosticat că avem nevoie de două decenii ca să ne trezim… a fost foarte optimist, se pare, pentru că situaţia, departe de a se îmbunătăţi. În secolul informaţiei, sunt întrebată, la modul cel mai serios, de către persoane pe care le consideram ne-idioate, cu cine trebuie să votăm duminică. Mulţumesc pentru aprecierea subînţeleasă, dar nu servesc. Mi se spune clişeistic: nu se poate gândi pe stomacul gol. Asta în condiţiile în care numai o treime din populaţia României are greutatea normală, 31,4% din români suferă de obezitate, iar 34,6% sunt supraponderali, conform unui recent studiu românesc, PREDATOR.

Un cunoscut politician mureşean îşi confesa deunăzi “zbaterile” intelectuale. “Elitele nu mai vor să fie formatori de opinie”, spunea el, considerându-se desigur pe sine deasupra acestor “elite” generice. Pe vremea împuşcatului circula un banc despre căţeii din ţările comuniste, unii dintre ei lătrând nedreptăţile, alţii mârâind pe la colţuri. În ce ne priveşte, noi nici măcar nu mârâim, doar între noi, deşi acum nu mai avem scuza unui regim opresiv. Nu contează domeniul, neimplicarea să trăiască. Lipsa de responsabilitate, nu atât faţă de alţii, cât faţă de noi înşine. Suntem absenţi din propriile vieţi. Responsabili? Întotdeauna alţii.

Cine ar putea servi atunci drept model, sau cum spunea politicianul, formator de opinie? Musai pedagogul, cel hulit sau ridicat în slăvi, de la caz la caz. Adică cel care ştie foarte bine, dacă este un dascăl cu vocaţie, ce ar trebui să se întâmple ca învăţământul să revină la nişte valori, să zicem normale. Ştie el multe, dar de zis nu. Sau spune, dar nu şi le asumă. “Astea-s regulile, ştiu că nu sunt bune, dar trebuie să mă conformez”, spune acel dascăl. Noul abecedar este jalnic? “Ţi-l arăt, să-l vezi să te cruceşti. E catastrofal. Dar vezi, nu spune că eu am spus că e o mizerie”, mi se spune. Care-ai lătrat în front, să tai nasul? Linişte…doar ne dregem glasul. “Nu ştiu dom’le, eu chiar nu am spus. Habarnam, nu ştiu nimic”.

Au rămas deci politicienii. Adică cei care azi se pupă, mâine se înjură, viceversa, fără noimă şi fără ruşine. Fără răspundere. Opinii? Au ei destule. Dar trebuie musai să fie în ton cu politica de partid, şi neapărat, să secondeze liderul. Iar de lătrat, latră doar la ceilalţi. Întotdeauna la ceilalţi, acei duşmani invizibili care le fac pe toate alea rele. Unii aşa-zişi analişti consideră că obligativitatea votului ar creşte gradul de implicare al cetăţeanului de rând. Aceştia în primul rând nu au auzit de principiul acţiunii şi reacţiunii. Poate că ar creşte numărul celor care se obosesc să meargă la urne, dar nu şi calitatea candidaţilor, şi nici măcar gradul de informare al votanţilor. Miserupe, adică. “Mergem la vot, dacă e musai. Cu cine? Nu contează, toţi sunt hoţi. Doar să nu fie maghiar, sau român, sau băsist, sau…”. În rest… ”Miserupe” e la putere. Determinism istoric? Nu ştiu. Determinism genetic? Nu cred. Şi ca să vin și eu cu un exemplu de asumare a răspunderii, semnez

Indescifrabil,

 Edith VEREŞ

P.S. Lungul drum al zilei către noapte continuă…