”Fiecare învaţă din cultura celuilalt doar privind, vorbind, ascultând şi simţind”
Daniel Oltean: Într-un articol apărut la tine acasă în 1998, publicat în ”Heraldscotland”, autorul acestuia, Mark Fisher, spunea că „dacă trăiești în România, numele Scott Johnston e necesar să fie parte esențială din vocabularul tău cultural” (”if you lived in Romania, the name of Scott Johnston would be an essential part of your cultural vocabulary”). Acum ar trebui să-ți pun o întrebare legată de acea remarcă, dar nu reușesc. Am epuizat orice variantă, așa că interviul începe cu momentul în care te felicit pentru că despre tine se spune un asemenea lucru minunat.
Scott Johnston: Mulţumesc.
Daniel Oltean: Știu că generații de studenți la actorie, regie și teatrologie (– poate mai recent –) din România reacționează plăcut surprinse la auzul numelui tău, recunoscându-l imediat. Apoi, fiecare student înșiră una sau mai multe povești cu Scott. Cu ce i-ai vrăjit și cum i-ai receptat de-a lungul celor douăzeci de ani de când faci „vizite de lucru” în România? Ce anume te-a făcut să revii în tot acest timp?
Scott Johnston: Am venit prima dată în România în 1993, după ce l-am întâlnit pe Grigore Gonţa la Festivalul Brouhaha din Budapesta. Aproape că am ajuns să ne batem, dar pentru a scurta povestea, spun doar că am devenit prieteni şi m-a invitat să lucrez la UNATC (pe atunci ATF). Am lucrat cu studenţii timp de opt ore pe zi şi în acea perioadă am văzut şi câteva spectacole extraordinare, cum ar fi Richard III, regia Mihai Măniuţiu, Pescăruşul, regia Cătălina Buzoianu şi Electra regia Gelu Colceag. Faptul că am lucrat cu studenţi extraordinari şi că am văzut astfel de spectacole a fost suficient pentru a mă face să iubesc România din punct de vedere pur cultural; dar cea mai importantă achiziţie a fost cea a oamenilor pe care i-am întâlnit aici. Erau pasionaţi şi, mai presus de toate, extrem de amabili. La acea vreme oamenii aveau puţin bani, dar s-au arătat a fi foarte dornici să împartă cu mine tot ceea ce aveau. Cea de-a doua mea vizită în România a fost la Tîrgu-Mureş, în cadrul celei de-a doua întâlniri a şcolilor de teatru. M-am îndrăgostit de oraş şi mi-am jurat că mă voi întoarce. Şi m-am întors în anul 1997, când am regizat spectacolul Moştenire de John Harvey, la Teatrul Naţional. De atunci am tot revenit în România de optzeci de ori, mi-am făcut prieteni în Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Galaţi, Timişoara, Sibiu, dar, mai ales, în Tîrgu-Mureş. Am regizat cinci spectacole şi o co-producţie scoţiano-română. Am adus cu mine în România peste 500 de oameni şi am susţinut sute de workshop-uri de la Timişoara la Galaţi via Arcuş şi Târgovişte. Mă simt acasă în România, dar mai ales, la Tîrgu-Mureş. Desigur că teatrul şi cultura teatrală reprezintă o componentă importantă, dar mai presus de toate se află oamenii de aici, care (asemenea ţie) sunt pasionaţi, interesaţi şi îşi doresc ca teatrul să aibă succes şi să se dezvolte. Aş putea scrie mai mult, dar, la urma urmei acesta este un interviu, nu o disertaţie!
Daniel Oltean: În perioada 31 martie – 6 aprilie 2014, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș s-a desfășurat a şasea ediție a proiectului “IMPRO-SCOTT- VISITING TEAM”, un proiect inițiat și coordonat de tine. Cei 21 de studenți scoțieni ai Edinburgh’s College au interacționat cu studenții români și maghiari atât în ateliere de improvizație cât și pe scenă, în crearea unor scurte spectacole. Poți dezvălui misterul acestei interacțiuni și a reușitei ei? Există un cuvânt-cheie în limba română sau un altul în engleză care să ne ajute la deslușirea misterului? A, și te rog, unul în maghiară!
Scott Johnston: Procesul de construcţie al acestei relaţii de şase ani a început odată cu întâlnirea, la Bucureşti, cu prietenul meu Cristi Popescu (n.r. regizorul Theodor Cristian Popescu); deja trecuseră 10 ani de când aduceam studenţi în România şi ne-am gândit că Edinburgh College şi UAT (n.r. Universitatea de Arte din Târgu-Mureş) ar putea construi o relaţie productivă, de pe urma căreia că beneficieze ambele ţări, am căzut de acord şi am stabilit planul pentru prima ediţie a IMPRO SCOTT VISITING TEAM – pentru anul 2009. Stabilisem ca eu să susţin, dimineţile, workshop-uri, iar partea a doua a zilei să fie dedicată studenţilor masteranzi de la specializarea Regie (români şi maghiari) care urmau să construiască bucăţi teatrale alături de studenţi-actori (maghiari, români şi scoţieni). Serile le petreceam împreună în barul de la Teatru 74. Peste ani, proiectul s-a dezvoltat şi a ajuns să conţină evenimente sociale scoţiene, româneşti şi maghiare, anul trecut au fost incluşi în proiect şi studenţii-teatrologi, iar profesorii români au susţinut şi ei, în cadrul proiectului, workshop-uri. Pentru mine, elementul cel mai important nu este legat în mod necesar de ceea ce se întâmplă la clasă sau la repetiţii, ci este legat de oportunitatea pe care o au profesorii şi studenţii implicaţi de a lucra, de a se relaxa şi de a „se juca” împreună. Fiecare învaţă din cultura celuilalt doar privind, vorbind, ascultând şi simţind. Cred că lecţiile de care avem parte nu sunt adeseori atât de evidente, dar, mai târziu, în cariera noastră aceste lecţii se fac simţite. Cheia succesului este simplă: avem aceleaşi obiective şi ne pasă de ceea ce ar putea fi teatrul. Celălalt element cheie al proiectului este Raluca (n.r. Raluca Blaga) – proiectul nu s-ar putea realiza fără aportul ei.
Cuvintele cheie sunt:
În scoţiană – I love you
În română – Te iubesc
În maghiară – Szeretlek
Daniel Oltean: Există voci ale mai multor actori din Scoția care susțin că țuica este mai bună decât scotch-ul. Cât de vinovat te consideri pentru apariția acestor opinii care pot submina tradițiile de sute de ani din țara ta?
Scott Johnston: Conduc avangarda oamenilor care cred că ţuica este mai bună decât whisky-ul, sunt vinovat, şi nu încerc să subminez tradiţiile ţării mele, ci doar prefer băutura făcută din prune.
Daniel Oltean: O întrebare tehnică: ce înseamnă workshop pentru Scott Johnston? O întrebare intimă: ce înseamnă workshop pentru Scott Johnston?
Scott Johnston: În ceea ce mă priveşte toate workshop-urile sunt tehnice din punct de vedere al structurii (supuse posibilităţii de schimbare) şi intime în ceea ce priveşte munca depusă în cadrul oricărui workshop. Întrebarea ta nu este una complicată, ci una care necesită un răspuns complex. Un workshop înseamnă posibilităţi. Posibilităţile: de a risca, de a adresa întrebări dificile, de a descoperi, de a spune că nu înţelegi, de a pune la îndoială status quo-ul, de a râde, de a plânge de a spune DA. Practica actuală educaţională adeseori are de-a face cu a înţelege corect. Workshop-urile construiesc un spaţiu în care participanţii pot înţelege ceva greşit doar pentru a descoperi cum să înţeleagă corect acel ceva, chiar şi a găsi noi modalităţi de a înţelege corect sau greşit.
Daniel Oltean: În noiembrie 2013 ai realizat pe una dintre scenele Teatrului Național Târgu-Mureș un spectacol, având în distribuție tineri cu vârsta între 15 și 18 ani, tineri fără o experiență anterioară a scenei. Ai numit spectacolul „Praf de stele” (”Stardust”). Crezi că praful de stele provine din stele sau creează stelele?
Scott Johnston: Cuvântul „stardust” din titlul spectacolului provine, de fapt, de la un citat al astronomului Carl Sagan, „we are made of Star Dust” („suntem făcuţi din praf de stele”). Cu şase zile înainte de premiera spectacolului trebuia să îi găsesc acestuia un titlu şi mi-a plăcut citatul lui Sagan pentru că nu contează dacă suntem români, maghiari sau chiar scoţieni, întrucât suntem construiţi din aceeaşi atomi. Literalmente, din acelaşi praf de stele.
Daniel Oltean: Artistul care lucrează cu copiii redevine el însuși copil sau trebuie să-și asume un rol exclusiv pedagogic?
Scott Johnston: E un citat dintr-o piesă scoţiană, „The Worlds Wonder” („Miracolul lumilor”) care spune aşa: „Teach the bairns tae dream there’s nae sic riches is imagination” – „Învaţă copiii să viseze, nu există bogăţii mai mari decât imaginaţia”. Fiind un artist care lucrează cu tineri, trebuie să-mi pese şi trebuie să ascult, întrucât tinerii cu care lucrez s-ar putea să aibă idei mai bune decât ale mele. Acest fapt nu înseamnă că promovez în educaţie ideea unui anumit fel de sindicalism de tip anarhic. Departe de mine gândul. Consider că trebuie să avem reguli şi limite clare, iar Augusto Boal spune că teatrul este un spaţiu periculos. Avem nevoie de acel pericol, dar într-un spaţiu special creat în aşa fel încât să permită ca riscurile să se întâmple. Copiii au nevoie de un spaţiu în care vocile lor să fie ascultate şi înţelese. Nu aş fi putut să creez spectacole (şi nici nu mi-aş fi dorit să fac aşa ceva) cu tineri şi copii fără a le câştiga încrederea şi respectul.
Daniel Oltean: Există certitudini în teatru?
Scott Johnston: Poate
Ceea ce e cert există,
„Un teatru fără public nu rămâne altceva decât o clădire” – Matei Balint, 8 ani
„Cultura se schimbă constant pentru a reflecta societatea în care acea cultură există” – Jack Dinners
Daniel Oltean:În stagiunea 2014/2015 a Teatrului Național Târgu-Mureș, pașii te vor purta din nou către scena acestuia. Sunt zvonuri că podeaua scenei va fi într-un real pericol, rolul principal fiind al unor obiecte care au fost în general ignorate, dar care o uzează de la începuturile existenței sale. Ce ai de spus în apărarea ta?
Scott Johnston: Tot ceea ce pot să spun este: „SHOES” („pantofi”). Mă apăr spunând că până nu ai parcurs o milă în pantofii mei, nu vei înţelege!
Daniel Oltean: Ce sfaturi i-ai da unui student la teatrologie care face primul lui interviu?
Scott Johnston: Adresează această întrebare înainte de a scrie celelalte întrebări!
Daniel OLTEAN (student teatrologie, anul III – Universitatea de Arte din Târgu-Mureş)