HARUL, lașitatea, RAÅ¢IUNEA

“Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar – spunea Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii, una din cărțile de căpătâi revelate generației noastre după revoluție – există soluția mistică (a credinței)”. În 31 ianuarie 2007, după aproape o lună de experiență carcerală, care subiectiv, pentru noi a durat poate o eră, Aurelian Grama a fost eliberat, împreună cu alți 2 jurnaliști- prieteni. Despre încercările noastre de a duce această încercare în har și în rațiune, despre un context neînțeles de lașități și frică și, mai presus de asta, despre încredere, prietenie și profesionalism aș vrea să vă vorbesc aici. Asemenea bancului evreiesc spus nouă, ca un motto, de unul din avocații lui Aurelian pe culoarele Curții de Apel: Vom avea un viitor de aur. Cu condiția să rezistăm prezentului.

Gherla: Lumea bună a închisorilor (post)comuniste

Sâmbăta trecută eram la Gherla să vorbim cu Aurelian și să-i mai aducem câteva lucruri din cele de care ar mai fi avut nevoie pentru a umaniza minimal un spațiu concentraționar. Voi, colegii și amicii noștri jurnaliști, probabil vă petreceați weekend-ul la schi ori în frenezia cumpărăturilor și a reducerilor de preț de final de ianuarie. Sau, în cel mai bun caz, scriați dintr-un condei și dintr-un colț de conștiință plăpândă, despre prezumția de nevinovăție de care ar trebui să se bucure iluștrii noștri politicieni și grei ai afacerilor locale, pasibili de a fi loviți în imagine de coliziunea cu mult famatul caz gazeta. Iar din nebăgare de seamă (sau dintr-o teribilă frică-lașitate) ignorați tocmai esențialul: prezumția de nevinovăție eludată total în cazul colegilor voștri de breaslă, care zăceau în închisoare. Condamnați (inclusiv de mulți dinte voi) înainte de a fi fost judecați. În acest timp, eu și fiul nostru dădeam pentru prima oară fața cu industria penitenciară de la Gherla. Cu ziua de vizită pentru miile de deținuți de drept comun care ispășesc social acolo, cu regulile stricte ale ghișeelor de vorbitor, ale proximității acceptate și ale atingerilor restricționate. Deși tratați nediscriminatoriu la grămadă, noi aduceam mai degrabă cu ceea ce, în închisorile comuniste erau denumiți, până nu demult, “politicii”. Iar Gherla are o terifiantă tradiție în acest sens. E drept că oficial din anii 70 nu se mai folosește acest termen, cu atât mai puțin azi, când lumea maniheist comunistă, în alb și negru, s-a spulberat în mii de culori și spectre politice, iar puterea de monolit s-a desfăcut în mii de capilarități infiltrate la toate nivele sociale. Și astfel, în condițiile în care simbioza justiției și a politicului a difuzat în societate ca turnesolul în apă, așa încât este aproape superfluu să o mai arăți cu degetul, “procese politice” nu mai există, de drept. În fapt, însă…”justiția continuă să fie disputată politic”, după cum afirma însăși președinta Asociației Magistraților din România. Regulile de detenție, la Gherla și în alte părți pe unde i-au perindat pe ai noștri, sunt aceleași pentru toți, și nu numai gardienii, dar și funcționărimea judiciară se scapă să-i numească pe arestați tot deținuți. Acum, gardienii aveau o oarecare condescendență față de noi: “-Ce sunteți cu deținutul, mă întreabă?” “-Nu-i deținut, domnule, e numai arestat preventiv!” “-Mă rog, domnișoară. În ce calitate? Soția. Legală sau… prietena?” “-Sunt legală, ultra legală, le spun ușor iritată, dar zâmbind. Iar din când în când și prietenă”. Jurnaliștii arestați-deținuți mai mult sau mai puțin preventiv se bucură, deci, de o vagă simpatie. Tacit, se știe despre ei că sunt cei care au ajuns aici pentru că au lovit cu pixul în mai marii zilei și în netrebniciile lor, au zgândărit un mușuroi de interese, iar acum aceștia, din răzbunare, s-au năpustit asupra lor ca să-i înfunde. Pentru că, dincolo de discursul Diicot-ului, de rechizitoriul sumar și plin de distorsiuni, preluat aproape la indigo de jurnalismul local imberb, ori de presa centrală orbită de interese infinit mai mari, aceasta este povestea nudă, simplificată până la esențial, care circulă și va rămâne în memoria colectivă a acestui caz insolit de intimidare. Printre miile de deținuți de drept comun de la Gherla, jurnaliștii sunt tipul rar de locatari care, în loc de slănină, primesc la pachet o mulțime de cărți și ziare și nenumărate coli de scris. E evident că de la vremea “politicilor” încoace, regulile s-au îndulcit considerabil, incomparabil aș spune. Dar pușcăria e tot pușcărie. Mai ales când o faci înainte de a fi fost condamnat. Și pentru vina de a-ți fi făcut cu incisivitate și tenacitate meseria: aceea de a da în vileag abuzurile aleșilor locali, în publicații construite de la zero, fără nici un spate financiar și politic. Ne-am întors de la Gherla, eu și fiul nostru, cu capul aproape explodându-ne și cu sufletul făcut cioburi. Revedeam zidurile închisorii și spectrul său de anticitadelă, de cimitir al destinelor sociale. Singura, marea lumină, frumusețe și speranță de viață a acelui loc era pentru noi, paradoxal, cimitirul de la stradă, din fața închisorii. Anul trecut acolo a fost înmormântat părintele nostru, episcopul greco-catolic Emil Riti, figură luminoasă, plină de har a rezistenței anticomuniste. Lui i-am încredințat și de această dată povara noastră, spre a o duce în Fața lui Cristos.

Luxul conștiinței sau mizeria prosperității?

Am înțeles de la început că această încercare se joacă în fața lui Dumnezeu. Că în fața Lui trebuie să ne reconsiderăm viața și să ne întoarcem. Am înțeles și faptul că, deși în mod fundamental suntem singuri acum, nu suntem însingurați, că harul lucrează prin oameni. Unora le deschide mintea și sufletul, le ascute bisturiul conștiinței și al rațiunii, altora le-o închide și le-o tulbură. Că, o dată intrați în malaxorul implacabil al Justiției, trebuie să urmăm cursul ei sinuos, cu circumspecție, dar și cu speranța unui arbitraj finalmente corect. Căutându-ne dreptatea, vom lăsa în fundal lumea cocoșată de lașități, deformată de ticăloșii și complicități: mediatizarea negativă ca un lamentabil tratat de manipulare, vocea străvezie a procuraturii în materialele semnate cu nonșalanță de o specie ciudată de jurnaliștii locali, condamnările publice proferate cu mânie proletară, înainte de judecată, mărturii mincinoase date din frică, lașitate ori teribilism. Semne ale mizeriei prosperității. Vraja călâie a confortului care amorțește conștiința, principiile, prietenia, verticalitatea. Iar din frica de a nu pierde acest confort vine ispita minciunii și a lașității: Fă-te frate cu dracu până treci puntea. Căci te poți ușor amăgi cu faptul că, la urma urmei, Conștiința nu se vede (deși, din când în când doare, cu mult mai rău decât te-ar durea în diicot) pe când, să zicem, BMV-ul ți-l vede toată lumea. Iar dacă îl pierzi, ce mai rămâne din tine? Rămâi gol pușcă.

Pe de o parte această lume cu accentele ei de infern despre care Sartre spunea: “Infernul sunt ceilalți”. Pe de altă parte cealaltă lume, de lumină și de omenie, cu gesturile simple de verticalitate și de solidaritate. Iar în 31 ianuarie 2007, libertatea lui Aurelian a depins de o triadă a rațiunii prin care Spiritul Sfânt a lucrat în justiție.

Triumful rațiunii: Spectacolul unui recurs istoric

Punerea în libertate a lui Aurelian Grama, Dan Pârcălab și Dorel Vidican, vechi prieteni absolvenți de Istorie la Cluj, a fost anunțată târziu, în noapte, după mai bine de 2 ore de deliberări în urma unei ședințe de recurs memorabile. Singurul regret la finalul ei a fost că nu am putut-o înregistra, pentru o arhivă personală, ca moment crucial în această perioadă de restriște-răscruce a vieții noastre. Și ca lecție de avocatură, exemplară, pe care apărătorii lui Aurelian au oferit-o în sala de judecată arhiplină. Flash-urile memorie mele îmi readuc acum retrospectiv atmosfera electrică, nervii întinși la maxim, concentrarea teribilă, schimbul de priviri de susținere, lupta argumentelor juridice infailibile.

Dacă mă distanțez de miza ei uriașă, o privesc estetic, ca pe o reprezentație de teatru genială, a cărei eficacitate a produs ceea ce așteptăm cu toții de la tot ceea ce este profesie la rang de artă: starea de catharsis, vindecarea, eliberarea. Rețin din sistemul argumentației imbatabile a avocaților noștri eleganța și eficacitatea invocării unui principiu de drept european: egalitatea armelor. Balanța, grav dezechilibrată până acum, între greutatea argumentelor acuzării si cea a apărării. În pauză, pe culoarele Curții de Apel, această sintagmă crease rumoare printre jurnaliști; reușise să le deschidă mințile, să-i provoace. Alte argumente din pledoariile electrizante ale avocaților noștri reușiseră să le creeze disconfort, perplexitate, contradicții, admirație. Se deschiseseră amplu alte perspective. Sistemul infailibil al argumentelor apărării fusese pregătit de minți strălucite și purta în taină marca a trei perspective perfect complementare: o viziune tăioasă de procuror, una extrem de nuanțată de avocat, o perspectivă comprehensivă de judecător. Un spectacol al rațiunii demn de a intra în istorie. În istoria dreptului, a jurnalismului, în istoriile noastre personale și ale țării în care ne încăpățânăm să trăim și să construim, să lăsăm o urmă a trecerii noastre ca generație.

Sid NEDEEA