Libertatea mea

Am asistat, trebuie să recunosc cu o oarecare teamă, la ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în Târgu Mureş.
Am asistat la demonstraţia de forţă a unui procuror ca Sandu Marin, despre care pot spune doar că nu am auzit să fi făcut vreo arestare (pentru că, nu e aşa, e un profesionist sadea) îndreptată împotriva vreunui exponent al puterii. Nici al actualei puteri, nici al celei trecute, atât timp cât acest exponent este la putere.
Am asistat cum un complot politic – tot mai evident prin faptul că în fiecare zi apare câte o instituţie a statului care aduce noi acuze – este desăvârşit împotriva judecătoarei Andreea Ciucă.
Am asistat cum un om puternic, ca Andreea Ciucă, este demolat până la ultima cărămidă, este dat de pământ şi călcat în picioare de maşina de execuţie a actualei puteri.
Am asistat cum cei câţiva judecători, procurori, avocaţi, etc. au întors împotriva lor o maşinaţiune (numită stat) prin simplul fapt că au avut “tupeul” să-şi arate pe faţă sprijinul faţă de un om aflat în vizorul aceleaşi maşinaţiuni.
Am asistat cum sistemul de stat, care în mod normal ar trebui să fie construit pentru a proteja, garanta şi delimita drepturile şi obligaţiile cetăţenilor săi, se transformă încet şi sigur într-o maşină extrem de eficientă de execuţie a pionilor mai mult sau mai puţin importanţi. Dar care sunt independenţi, nu apleacă, în faţa ordinelor de partid, capul.
Am asistat la execuţia oficială a unui om. Nu sunt convins nici la ora actuală – chiar dacă PNA este susţinut de SRI, Ministerul Justiţiei, etc. – că acel om a luat cele 210 milioane de lei sub formă de mită. Nu sunt convins că există dovezi, pentru că nu le-am văzut.
Am simţit, în aceste zile, un sentiment pe care nu credeam că o să-l mai simt. Acela de asuprit al unui sistem inechitabil. Mă pot aştepta ca, de exemplu – mâine, să fiu ridicat de procurorii PNA, din patul meu de acasă, pentru simplul fapt că nu stau cuminte în banca mea; “cârâi” despre sistem; nu păşesc ordonat, cum dictează generalii deghizaţi în “baroni locali”.
Am simţit în aceste zile cum îmi sunt încălcate drepturile elementare, câştigate de cei cu cel puţin 10 ani mai mult ca mine. Dreptul la exprimare. Dreptul la opinie. Dreptul la libertate.
Am simţit, mai “aproape” ca niciodată, că în România nu există prezumţia de nevinovăţie. Nimeni, nici un moment, nu şi-a pus întrebarea: “Dacă Andreea Ciucă nu este de vină?” În contextul dat – ea se află deja în arest. Cariera ei este compromisă în proporţie de 80-90 la sută, numai un miracol o mai poate ajuta, iar acel miracol întârzie. Dacă ea nu este de vină? Dacă întreaga şaradă se dovedeşte a fi o farsă. Cine va răspunde pentru această “execuţie” publică? Sunt întrebări la care vom afla răspunsul doar peste săptămâni, ani. Sau niciodată.
Pentru prima dată de când lucrez în mass-media, am simţit frica de opresiune. Am simţit că, dacă nu iau atitudine, mâine pot fi eu victimă. Sau tu. Sau nu ştiu care director care nu poartă frica sistemului. Eu vreau să-mi apăr drepturile elementare care mi-au fost oferite la vârsta de 14 ani, când a căzut sistemul comunist. Eu cred în aceste drepturi, şi nu solicit altceva decât să mi se demonstreze, dincolo de orice dubii, că Andreea Ciucă este vinovată. Şi atunci, îmi voi schimba părerea.