STIGMATA

Prin semnele stigmatizarii se inteleg cinci rani: doua pe maini, doua pe picioare, plus inca una in zona pieptului. Exista insa cazuri in care ranile apar numai pe maini sau sunt insotite, in mod inexplicabil, de zgarieturi pe frunte, zgarieturi asociate cu urmele lasate de coroana de spini. Fenomenul se inregistreaza, in exclusivitate, in randul credinciosilor catolici.

Conform Bisericii, stigmatele apar fie in mod spontan, fie ca urmare a practicarii unei tehnici numite “imitatio Christi”. In termeni profani, este vorba despre aspiratia de a-l “imita” pe Isus, in sensul de a participa, dupa puteri, din dragoste pentru El, la suferinta Sa. Postul de 40 de zile, de exemplu, este doar una dintre etapele “imitatio Christi”. In ceea ce priveste semnele crucificarii, nu se urmareste obtinerea lor. Traditia spune ca ele apar independent de vointa credinciosului si ca este rusinos sa ti le doresti, pentru a putea arata celorlalti forta credintei tale. Tipul si locul ranilor ce apar pe corp par sa depinda de secventa precisa din cadrul martiriului lui Isus pe care misticul o retraieste. Pe de alta parte, desi insotite de dureri puternice, ranile sunt primite ca un dar minunat venit din partea lui Dumnezeu.

Stigmatele sunt de doua categorii: vizibile si invizibile. In acest din urma caz, misticii catolici au parte de dureri in zona mainilor si picioarelor, fara nici un semn exterior. De fapt, si in cazul stigmatelor vizibile, se considera ca daca suferintele ar fi absente, ranile n-ar fi decat un simbol lipsit de continut.

Necesitatea suferinrei

Desi de-a lungul timpului, Biserica Catolica a consemnat aproximativ 500 de mistici stigmatizati, atitudinea Vaticanului fata de stigmate este una de prudenta maxima. Minunatele semne, cum mai sunt numite stigmatele in limbaj religios, sunt examinate cu deosebita atentie de oamenii Bisericii inainte de a fi declarate autentice. Prudenta aceasta este justificata de cele cateva tentative de frauda semnalate pana acum. De-a lungul timpului, au existat oameni care nu au ezitat sa isi produca singuri ranile specifice martiriului lui Isus. Procedura de validare poate dura ani la rand si este extrem de laborioasa.

Distingerea falsului de autentic se face dupa niste reguli bine stabilite. In cazurile reale de stigmatizare, ranile sunt adanci si se intampla chiar sa perforeze mainile sau picioarele. Prezenta stigmatelor este asociata cu stari de extaz mistic, in special in perioada in care apar pentru prima oara. Sangerarile sunt abundente, uneori zilnice. Alteori, ele pot sa apara saptamanal (vinerea), pe parcursul mai multor ani, chiar de-a lungul catorva decenii.

Ranile nu raspund in nici un fel la tratamentele medicale. Nu este obligatoriu ca toate cele cinci rani sa apara simultan, ci in etape: mai intai pe maini, ulterior pe picioare si in cele din urma pe piept. Ele emana adesea un miros placut, asemanat de catre martori cu parfumul unei flori. Stigmatele autentice sunt insotite de dureri pe intreaga perioada a prezentei lor. In privinta falselor cazuri de stigmatizare, specialistii, credinciosi sau neutri, sunt in general de acord ca pot fi recunoscute in primul rand dupa aparenta ranilor. Nu numai ca acestea se prezinta aidoma unor intepaturi sau julituri superficiale, dar ele se vindeca rapid, reactioneaza pozitiv la tratamente simple si nu mai apar, poate, niciodata. In plus, subiectul nu pare sa sufere in mod deosebit de pe urma lor si este extrem de incantat sa le arate oricui. Dar garantia cea mai sigura a falsului, sustin reprezentantii Bisericii, o reprezinta chiar viata persoanei in cauza. Daca nu a manifestat nici o inclinatie deosebita fata de viata religioasa de pana la stigmatizare si – cu atat mai mult – daca nici dupa aceea nu pare a se preocupa in modul cel mai serios de latura spirituala a existentei, atunci falsul este aproape dovedit. In fine, un ultim criteriu de evaluare a autenticitatii stigmatelor il reprezinta starea de sanatate psihica a subiectilor. Cand acestia se dovedesc a fi isterici in cel mai adevarat sens al cuvantului, si astfel de cazuri nu sunt putine, credibilitatea stigmatelor prezentate de ei nici macar nu face obiectul vreunei investigatii.

Autosugestie?

Unii psihologi, atat catolici, cat si liber-cugetatori, considera totusi ca ranile nu au nimic supranatural, fiind doar efectul autosugestiei, al imaginatiei conjugate cu o emotie puternica. In acest sens, ei mentioneaza existenta unor cazuri in care unii oameni au transpirat cu sange. Cercetarile facute au stabilit insa ca este vorba de maladii fizice, si nu de cauze psihice. Examinat la microscop, lichidul de culoare rosiatica s-a dovedit a nu fi sange, ci o substanta specifica, secretata, ca si in cazul transpiratiei, de porii pielii. Oricum, medicii spun ca autosugestia nu este suficienta pentru a provoca sangerari, din cauza ca nervii care strabat pielea nu sunt conectati la glande care transporta sange. Observatia este valabila si in cazul suferintelor.

Nu exista nici un singur experiment care sa dovedeasca ca autosugestia poate produce asemenea dureri violente, localizate atat de precis in frunte, in podul palmelor si al picioarelor. In plus, in vremurile moderne, stigmatizatii au fost supusi unor stricte supravegheri medicale, zi si noapte, membrele lor fiind invelite in bandaje sigilate.

Stigmatizari celebri

Fapt curios, inainte de secolul XIII, Biserica Catolica nu pomeneste existenta nici unui stigmatizat. Primul, si cel mai faimos caz, este cel al Sfantului Francisc de Assisi (1186-1226), intemeietorul Ordinului Franciscan. In ultimii doi ani din viata a trait cu mainile si picioarele bandajate. Ranile sale de la picioare aveau excrescente de carne sub forma unor cuie. Cei care ii spalau hainele si bandajele gaseau regulat pete de sange. Doar un papa si cativa cardinali i-au vazut ranile in timpul vietii. In schimb, dupa moarte, toti credinciosii care au trecut sa isi ia ramas bun de la el i-au putut observa ranile pe trupul neinsufletit.

Printre cei mai cunoscuti stigmatizati se mai numara calugaritele Margareta de Cortona (1247-1297), Caterina de Siena (1347-1380), Caterina de Genova (1447-1510), Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), Maria Alacoque (1647-1690), Caterina Emmerich (1774-1824), Louise Lateau (1850-1883), Therese Neumann (1898-1964) si preotul Padre Pio (1887-1968).

Louise Lateau si-a petrecut viata in satul belgian Bois dHaine. La 16 ani a inceput sa ingrijeasca victimele holerei din parohia ei. Doi ani mai tarziu, a primit semnele crucificarii, ceea ce nu a impiedicat-o sa-si ajute familia, lucrand ca si cusatoreasa. Numerosi doctori au fost martorii extazelor ei dureroase din zilele de vineri. Timp de 12 ani, nu a mancat altceva decat cuminecatura si a baut doar trei-patru pahare de apa pe saptamana.

Padre Pio este primul preot catolic care a purtat pe trup ranile lui Iisus. Padre Pio a avut stigmatele nu mai putin de 50 de ani, pana in 1968, cand i-au disparut cu cateva zile inainte de moarte. In timpul vietii a fost consultat de numerosi medici si prelati, care nu au putut decat sa admita ca ranile sale sunt veridice. Venerat de credinciosi, el isi scotea manusile cand oficia slujba. Dimineata erau albe, iar seara erau inrosite din cauza hemoragiei. S-a estimat ca pierdea zilnic intre 150 si 200 de grame de sange. Nimeni nu a reusit sa isi explice cum rezista, dat fiind ca, spun cei din anturajul sau, manca extrem de putin, iar durerile erau adesea necrutatoare. A fost canonizat pe 16 iunie, 2002, de Papa Ioan Paul al II-lea.