Colonelul şi păsările
Autorul textului, Hristo Boicev, reuseste sa surprinda cu mare finete si sensibilitate “boala” istorica a unei parti a lumii acesteia. Izolarea, tarele, mai mult sau putin închipuite, dependenta, visul frânt, încercarea de a intra în rând cu lumea, de a nu mai fi “altfel”, se traduc atât scenic, cât si textual, cu ajutorul unei compozitii coerente, legate, construita pe ideea extrem de actuala si dureroasa pentru locuitorii zonei balcanice, aceea de integrare în structurile europene si nord-atlantice.
Viata celor sase nebuni, precum si a narcomanei deghizata în medic (poposind în diverse spitale pentru a-si procura mai usor morfina datatoare de “viata”), gazduiti de spitalul, fosta manastire, “40 de mucenici” se schimba brusc o data cu aparitia, din bun senin, a unor pachete cu alimente si vesminte militare, destinate, în mod evident, refugiatilor bosniaci – actiunea este plasata în timpul razboiului din Bosnia-Hertegovina. Daca pâna în acel moment Nina, o actrita care si-a ratat sansa de a-l juca pe Cehov, Mata Hari, care prezinta simptomele unui Willy Loman, Titch, a carei fragilitate sufleteasca se traduce prin iluzia ca se face mica si usoara, aproape imponderabila, în fiecare seara, Maica Thereza, o fosta prostituata, tiganca Meral, interpretata la mare arta de Ramona Dumitrean, si înca cineva care nu scosese o vorba timp de trei ani, îsi dusese viata sub imperiul propriilor obsesii, sub imperiul unei nebunii, recunoscute sau nu, dintr-o data, viata li s-a schimbat. Colonelul Fetisov, ascuns sub masca tacerii desavârsite pâna atunci, parca reînvie. Cele cinci femei internate devin soldati, în subordinea colonelului. Pentru ca pâna la urma, pâna si singura persoana care nu era nebuna, doamna doctor, sa se înregimenteze în mica lor subdivizie NATO, devenita un fel de enclava europeana într-o lume, comunista pâna nu demult. Textul nu este asadar unul metaforic, am putea spune ca ideea este chiar explicita, extrem de usor de citit deci. O data creat acest mic grup militar, sub comanda colonelului, gata pregatit si instruit sa lupte sub însemnele NATO, trebuia transmis un mesaj Europei. Europa trebuia înstiintata, singurul vehicul fiind… pasarile migratoare. Aici, din nou, simbolistica este foarte clara. Asteptând în zadar o vreme, cele sase femei, disciplinate acum de veleitatile de comandant ale colonelului, se hotarasc sa-l urmeze pe acesta în Franta, la Strasbourg. Unde ajung pâna la urma, desi sunt în ilegalitate. Dar desi sunt nebuni sau, mai degraba, “altfel”, sunt si ei oameni, trebuie sa se gaseasca loc si pentru ei pe lume. În esenta dramatic, izolarea popoarelor balcanice de restul Europei fiind o realitate extrem de dura pentru noi, spectacolul este unul în care comicul si tragicul se împletesc. Iar decorul sobru, auster chiar, realizat de Horatiu Mihaiu, sustine extrem de bine atât tensiunea creata de un dialog dinamic, viu, alert, cât si conceptia scenica unitara a lui Alexandru Dabija.
