Coroana de fier a României

In 1859, atunci când Alexandru Ioan Cuza, un banal boiernas de tara, cu oaresce functie mica în aparatul de stat – daca si Moldova era stat la vremea aceea! – a fost ales ca domn al Moldovei – si nesperat, datorita presiunii maselor – si al [arii Românesti, poporul a exultat. În 1866, 11 februarie, atunci când Cuza devenise odios, inclusiv pentru cei care l-au propulsat la putere, si a fost obligat sa abdice, clasa politica româneasca a avut de rezolvat marea problema a mentinerii Unirii, recunoscuta de Marile Puteri doar pe timpul domniei lui Cuza. Pentru a mentine Unirea, singura solutie viabila era aducerea pe tronul Principatelor a unui print dintr-o mare familie domnitoare în Europa. Primul vizat a fost Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Preferând sa dospeasca la umbra regala a fratelui sau, Filip a declinat oferta. Pe lista se mai afla Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, var al împaratului Prusiei si locotenent minor în garda acestuia. Constient ca niciodata o coroana regala nu se va odihni pe fruntea-i purtatoare de sânge albastru daca refuza aceasta oferta, Carol a acceptat.

În 1866, Prusia se afla într-un razboi fratricid cu Austria. Pentru a ajunge în Principatele Române, Carol a calatorit cu un pasaport fals. Ajuns la Bucuresti, Carol a fost aclamat, s-a aruncat cu flori în el, prostituatele si-au întrerupt activitatea pret de doua ore fortate de politistii carora le erau datoare si, finalmente, a fost întâmpinat în Dealul Mitropoliei ca un print. Adunarea reprezentantilor poporului, reunita în sedinta extraordinara, l-a recunoscut pe prusacul sosit incognito drept principe al României, sub numele de Carol. Era 10 mai 1866. Meritoriu pentru noul suveran este faptul ca, intrând în atributii, primul lucru, care l-a facut a fost sa mobilizeze armata tarii. A lasat la fruntarii originea-i prusaca, s-a dezbracat de spiritul germanic si a învatat sa traiasca româneste. Cu tot ce înseamna concesie facuta orientalismului. Ramâne anecdota cu principele interpelat de un politician care-i spunea ca românii n-au pâine sa manânce. “Daca n-au pâine, sa manânce cozonac!” a raspuns Carol. Departe de realitatile românesti, principele Carol a tinut, totusi, sa fie, în 1877, in fata trupelor române care treceau Dunarea mergând sa lupte pentru cucerirea independentei de stat a României. În 1881, Parlamentul României hotara transformarea Principatelor Unite ale Moldovei si [arii Românesti în Regatul României, prilej cu care principele Carol devenea primul suveran al României sub numele de Carol I.

Cea mai lunga domnie

În 1883, politicienii români au semnat un tratat cu Germania. Pentru a nu irita susceptibilitatile Rusiei tariste, tratatul a fost tinut secret. Dupa declansarea primului razboi mondial, sustinând pe buna dreptate necesitatea respectarii tratatului cu Germania, în Consiliul de Coroana din august 1914, suveranul României cerea intrarea tarii în razboi alaturi de Puterile Centrale. Influenta liberalilor, adepti ai aliantei cu Antanta, a facut ca România sa ramâna neutra. În toamna aceluiasi an, primul rege al României se savârsea din viata. Manualele si cartile scrise de marii nostri istorici spun ca regele Carol I a murit de batrânete, dupa cea mai îndelungata domnie din istoria României.

Întregitorul Ferdinand

Carol I murise fara sa lase urmasi, fapt ce a determinat urcarea pe tron a nepotului de frate, Ferdinand. Nenorocirea lumii pentru multi, primul razboi mondial, a fost scara seii în care Ferdinand a pus piciorul pentru a se urca pe calul regal. În august 1916, moment în care era evident pentru toata lumea ca România nu mai poate sa ramâna neutra, Ferdinand, sustinut de liberali si de soata-i încoronata (Maria de Edinburgh), a hotarât intrarea României în razboi alaturi de Antanta. Doi ani de dezastre militare, mutarea tezaurului României la Moscova, capitala tarii aliate noua la vremea respectiva, o migratie a foamei cum n-a fost întâlnita niciodata în istoria valaha, o înfrângere de proportii la Turtucaia si, în sfârsit, marile victorii (respectiv momentele în care nu ne-am retras) de la Marasti, Marasesti si Oituz. Marele frate din Rasarit ne-a linistit, încheind o pace separata la Brest – Litovsk, cu Puterile Centrale, lasându-ne singuri pe frontul de Rasarit. În aceste conditii, România a fost obligata sa semneze o pace rusinoasa la Buftea – Bucuresti. Dupa ce opinca româneasca a pus prima oara piciorul pe cladirea Parlamentului budapestan, oprind ofensiva comunismului înspre centrul Europei, în 1922, Ferdinand si Regina Maria au fost încoronati la Alba Iulia. Cum din toate coroanele pe care voievozii si domnii români le poarta în icoane si pe frescele manastirilor si bisericilor ctitorite de ei nu ne-a ramas nici una de samânta, Ferdinand si Maria au fost încoronati la Alba Iulia ca regi ai tuturor românilor, dupa Marea Unire din 1918, cu doua coroane facute din otelul tunurilor turcesti capturate în 1877 la Plevna.

Ambiguul Carol al II-lea

Pâna în 1927, an în care Ferdinand a murit, monarhia din România s-a aflat sub influenta extraordinara a celui care a fost I.I.C. Bratianu, motiv pentru care istoricii denumesc aceasta perioada

“decada bratienista”. Poate întâmplator, în

acelasi an, a murit si I.I.C. Bratianu. Tronul României era vacant. În 1925, principele Carol, fiul lui Ferdinand, aflat la funeraliile unei membre marcante a casei regale britanice, a transmis Parlamentului României ca renunta la toate drepturile care-i revin la tronul României. În aceste conditii, s-a constituit un Consiliu de Regenta, Mihai, fiul principelui Carol si nepotul lui Ferdinand, fiind prea mic pentru a-si exercita drepturile de suveran. În 1930, cu sprijinul Partidului National [aranesc, si in special al lui Iuliu Maniu, principele Carol a sosit în tara si a fost recunoscut drept rege de Parlamentul României sub numele de Carol al II-lea. Singura conditie impusa suveranului a fost sa vina în tara neînsotit de Elena Wolf (Lupescu). Conditie îndeplinita în sensul ca regele a sosit cu un tren, iar Elena Lupescu cu altul. În scurt timp, donmisoara Elena a reusit sa împaneze cercurile palatului regal cu indivizi de aceeasi factura cu cea pe care o avea: Marmorosh, Auschnitz, Malaxa, cei pe care lumea, în timp, a învatat sa-i denumeasca ca fiind “camarila regala”.

Regele play-boy

Pe cine mai intereseaza în ziua de azi ca regele Carol al II-lea suferea de priapism? Daca regele play-boy ar fi fost unul constitutional, respectând traditiile (nu foarte vechi, dar deja consolidate în România) ale parlamentarismului european, nimeni, niciodata, n-ar fi facut trimitere la escapadele nocturne în cartierele tiganesti ale purtatorului coroanei. Din pacate, în istoria lumii exista coroane care sunt purtate de capete care n-ar trebui încoronate niciodata. Nu de alta, dar “alea nu are creier”. Printre escapadele lui amoroase, regele se folosea de prerogativele date de cea mai liberala Constitutie a Europei, dupa cea belgiana, pentru a-si impune noul sistem de guvernamânt. De la începutul domniei sale, Carol al II-lea a încercat sa semene samânta discordiei între partidele politice, pentru a pregati terenul instaurarii unui regim totalitar. Pe fondul ascensiunii nazismului în Europa si al legionarismului în România, regele s-a folosit initial de legionari ca de o masa de manevra. În momentul în care Corneliu Zelea Codreanu si oamenii pe care-i “pastorea” s-au dovedit a fi niste oi prea naravase, regele a intervenit delegând prim-ministrii (întâmplator liberali) pentru a scoate în afara legii Legiunea Arhanghelului Mihail. Reactia gardistilor a fost una pe masura: I.G. Duca asasinat pe peronul garii din Sinaia, iar Armand Calinescu asasinat de un “detasament al mortii” legionar în Bucuresti. În 1938, regele a abrogat Constitutia din 1923, Constitutie care nu facea decât sa reitereze aceleasi trasee democratice pe care Constitutia din 1866 le trasase în istoria parlamentarismului românesc si a promulgat un nou act fundamental care dadea drepturi sporite monarhului. Practic, monarhul controla cele trei puteri din stat: el numea membrii Parlamentului, el numea primul ministru si ministrii, avea dreptul de a-i revoca, avea drept de gratiere si de condamnare, era reinstaurata cenzura, activitatea partidelor politice “istorice” era scoasa în afara legii si singurul partid politic acceptat era Frontul Renasterii Nationale, înfiintat de rege cu membri numiti de el. Dupa modelul nazist, era înfiintata si o organizatie a copiilor “pionieri”, care cântau osanale regelui si monarhiei din România.

Inconstientul

Carol al II-lea

În 1940, România a fost supusa unor amputari teritoriale de o asemenea amploare încât Nicolae Manoilescu, reprezentantul României la tratativele de la Viena, a lesinat în momentul în care i s-a prezentat viitoarea harta a tarii. “M-am bucurat când am vazut ca Brasovul ne ramâne noua”, afirma Manoilescu în lucrarea “Dictatul de la Viena”. Omul care l-a revigorat pe Manoilescu a fost ministrul Propagandei, dr. Goebbels. Din cupa amaraciunii n-a baut si suveranul de atunci al României. La putina vreme, regele României din vremea respectiva a acceptat, ratificând ultimatumul sovietic, cedarea Basarabiei (împotriva afirmatiei lui Iorga: “Sa fim blestemati, daca nu ne luptam pentru pamântul sfânt al Basarabiei!”). Dupa convorbirile de la Turnu Severin, România a fost obligata sa cedeze Bulgariei si cele doua judete din sudul Dobrogei, Durostorum si Caliatra. Preocupat de performantele sexuale mai mult decât de destinul unei tari cu care nu s-a identificat niciodata, Carol al II-lea l-a chemat la guvernare pe omul care a luptat în primul razboi mondial împotriva primului ofiter din istoria lumii care a condus un atac al unor trupe de desant aerian – Ervin Rommel, ajuns feldmaresal al celui de-al Treilea Reich: Ion Antonescu.

Mihai inocentul

Dupa domiciliul fortat la Manastirea Bistrita, pe care i l-a fixat Carol al II-lea, generalul Antonescu, filo-antantist, sef de promotie la scoala de cavalerie de la Grenobles, a fost chemat de rege si i s-a încredintat puterea în stat pe 4 septembrie 1940. A doua zi, Ion Antonescu si-a luat titlul de Comandant al Statului român, iar pe 6 septembrie 1940 i-a impus regelui abdicarea si parasirea tarii. Cu Elena Lupescu cu tot si fara cartierele de prostituate tiganci, care ramâneau armatei române. Mihai ramânea suveranul de drept al României, neîncoronat si neînscaunat. La începutul lunii august 1944 se stia ca România, cu sau fara Antonescu la putere, va întoarce armele împotriva Germaniei naziste. Neexperimentatul în ale politicii, regele Mihai I, consiliat cu interes si condescendenta de Iuliu Maniu (PN[), Ghe. Bratianu (PNL), Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (PCR), l-a arestat si dat pe mâna comunistilor pe omul care obtinuse din partea lui Stalin conditii onorabile de iesire a României din razboi.

Sfârsit fara glorie

România a întors armele împotriva Germaniei naziste si a aliatilor sai pe 23 august 1944, data considerata reprezentativa pentru instaurarea terorii rosii în România. “Regalisti sau republicani, crestini sau atei, înainte de toate suntem români”, era crezul lui Iuliu Maniu, al lui Titel Petrescu, al lui Ghe. Bratianu si Lucretiu Patrascanu, morti în închisorile comuniste la a caror temelie, prin tradarea maresalului Ion Antonescu, au contribuit. Singurul scapat cu viata este regele Mihai, caruia i s-a impus sa paraseasca tara pe 30 decembrie 1947. Nu înainte de a i se decerna Ordinul “Pobeda” de catre maresalul Tomasenko. Se încheia astfel istoria monarhiei în România. O istorie care a cunoscut doi regi si doua imitatii regale. Cu greu ne putem imagina astazi, dupa aproape 56 de ani de regim republican, o reinstaurare a monarhiei în România. Mai tinerele generatii n-au cunoscut regimul monarhic si tot mai putini sunt aceia care îsi aduc aminte ca 10 mai era cândva Ziua Nationala a României.