Haideţi cu mine în Ţara Zânelor!
Nu că sună tentant? O vizită în Ţara Zânelor, una destinată doar iniţiaţilor. Pentru că întreaga experienţă a piesei „Ţara Zânelor” a avut izul unui ritual de iniţiere. Asta deşi povestea o cunoaştem cu toţii. Am trăit-o pe viu pentru că este povestea noastră, a târgumureşenilor. O poveste până la urmă superbă, deşi recunosc, am plâns pe rupte. Şi cu mine împreună majoritatea spectatorilor care s-au lăsat iniţiaţi în piesa omonimă, jucată pe scena Teatrului 74, în cadrul proiectului “Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan”, iniţiat de directorul Teatrului Yorick, Sebestyén Aba. 10 ani de dialog intercultural pe scenă se împlinesc chiar acum, în luna mai. O denumire lungă a proiectului, dar care spune exact ce este. Un memento încă mult prea necesar.
Poveşti reale, dar fără zâne
Am plâns, dar am şi râs. Şi am zâmbit nostalgic şi cu înţelegere. Pentru că putea fi şi povestea mea. Aşa cum putea fi povestea oricui. „Ţara Zânelor” este un tărâm dealtfel inventat de tânărul dramaturg târgumureşean George Ştefan, regizat de târgumureşeanul Andi Gherghe. Tărâmul putea fi inventat, povestea însă se bazează pe întâmplări reale. Atât de reale încât persoanele care au stat la baza poveştii şi-au recunoscut cu uimire propriile replici. De parcă ar fi avut martori…Tocmai de martori se fereau cel mai mult nu doar târgumureşenii, ci toţi românii în acea perioadă, a comunismului primitiv. Când frate denunţa pe frate, soţie pe soţ. Bancurile şcolăreşti puteau duce la detenţie, iar exerciţiul gândirii era catalogat drept comportament bizar. Dar care a dus la o situaţie cel puţin ciudată: românii şi maghiarii, în loc de a fi învrăjbiţi, s-au trezit de-a dreptul uniţi într-o cauză comună, ura supremă faţă de Partidul Comunist. Şi, dintr-o întâlnire banală, din această ură supremă, adăugată descendenţei fundamental antagonice, s-a născut o superbă poveste de dragoste. Superbă, deşi lipsesc cu desăvârşire scenele de dragoste. Şi lipseşte până şi o cerere în căsătorie tradiţională, deşi aceşti Romeo şi Julieta ai regimului comunist şi ai urei interetnice ajung să formeze un cuplu şi chiar au un copil. Ca în realitate.
Titlu original, „Pâine”
Nu intru mai mult în detaliile poveştii intitulate iniţial de către dramaturg „Pâine”. Această poveste trebuie văzută, simţită în micuţul Teatru 74 din Bastionul Măcelarilor al Cetăţii târgumureşene. Trebuie trecută în agenda tuturor mureşenilor, mai ales acum, când par a se dezgropa din nou, artificial, securile războiului. Şi promit, nu o să fie nimeni dezamăgit. Nu este vorba despre un teatru experimental. Nu sunt urlete lipsite de sens şi nici nu este împănat cu scene de balet fără justificare. Este o poveste cu personaje reale. Este „Ţara Zânelor” şi o poveste care prinde.
Cât despre distribuţie, numai de bine. Deşi încerc să fiu obiectivă, despre această piesă, numai superlative. Actorii Benedek Botond – Farkas, Ciprian Mistreanu, Ştefan Mura, Eröss Brigitta, Alexandru Andrei Chiran şi Laura Mihalache, deşi la doar a doua reprezentaţie, au făcut un spectacol de zile mari. Asta probabil se datorează şi trăirilor personale, foarte apropiate de ale dramaturgului. Dar până la urmă nu contează de ce. Important este că au fost extrem de convingători. Sinceri. Fără nici un fel de exagerări. Să zic aşa, nu au fost teatrali. Ne-au oferit ocazia să facem o călătorie în timp şi să ne revedem, în oglindă, istoria recentă şi, câteodată, şi pe cea viitoare. Un decor minimalist şi o coloană sonoră decentă, nimic nu a distras atenţia de la poveste. Un spectacol cu adevărat închegat. Iar la final ne-am aplaudat pe noi înşine. Pentru că, până la urmă, suntem o adevărată familie. Şi iubim să ne urâm câteodată. Dar tot o familie suntem. Şi avem nevoie de celălalt pentru a forma un întreg.
Edith VEREŞ
