Jocul de-a deconspirarea sau Regretabila povară
Istoria, în general, dar cea contemporană în special este probabil materia care de-a lungul timpului s-a pretat cel mai mult la manipulări, interpretări și exagerări. Toate acestea în raport cu regimul politic existent pentru că istoria predată în școală este o istorie cronologică și secvențială. De fapt o “istorie de vitrină”. Există însă și o istorie trăită, dureroasă, mai puțin cunoscută și mediatizată. Prin intermediul Securității, a informatorilor și colaboratorilor săi, regimul comunist din România a creat o psihoză permanentă, o stare de teamă și suspiciune reciprocă. O adevărată tragedie națională mută.
Astăzi, deconspirarea Securității ca poliție politică, dar și a informatorilor și colaboratorilor ei ar putea fi un exercițiu de normalitate necesar, dacă climatul și mai ales modul voit neprofesionist în care se desfășoară nu ne-ar trezi anumite suspiciuni întemeiate. Înclin să cred tot mai mult că jocul
“de-a Securitatea și deconspirarea” a fost conceput în “laboaratoarele” de la Cotroceni și că, în final, se va dovedi a fi o mare dezamăgire sau cacealma. Poate cea mai mare, mai murdară și mai lipsită de scrupule. Dar poate și o armă a puterii actuale care se vrea instalată pentru mai mult timp în fruntea bucatelor.
Menită – la fel ca multe alte diversiuni de până acum – să ne abată atenția de la realitatea zilnică și să deturneze furia și ura mocnită a populației spre alte ținte, această campanie va ajunge să se bagatelizeze și, în final să nu mai trezească nici un pic de interes sau reacție. Așa cum s-a întâmplat de altfel și cu alte campanii, precum “lupta împotriva corupției”. Când tot acest circ mediatic, penibil și hazliu cu miros de hazna desfundată va lua sfârșit, românii, la fel de săraci și nemulțumiți ca mai înainte, vor descoperi cu surprindere că marii torționari ai regimului trecut au fost vreo cinci sergenți majori, vreo trei plutonieri și un adjutant. Poate și vreun ofițer sau doi proveniți din corpul trupei… Hilar de-a dreptul.
Despre mai marii din Securitate, oamenii din umbră, băieți subțiri și cu pretenții, instruiți și școliți, cei ce concentrau puterea și capacitatea de decizie – astăzi onorabili oameni de afaceri sau oameni politici de rang doi – nu va mai aminti nimeni nimic. Cu atât mai puțin se va mai spune ceva despre mentorii lor, foștii activiști de partid, reciclați, reprofilați și recuperați din mers de diferite partide politice.
Cred că ne scapă din vedere un lucru esențial: Securitatea a fost un instrument în mâna regimului comunist. Un instrument de forță și represiune brutală împotriva populației și care a folosit pe scară largă informatori și colaboratori, de fapt categorii de oameni care au avut fiecare motivațiile lor: erau probabil șantajabili, ambițioși sau fanatici. Cu certitudine că avem nevoie de adevăr mai mult decât oricând. Dar nu de unul trunchiat, prefabricat și indus de la Cotroceni. În lipsa unui Proces Politic al Comunismului nu vom putea judeca Securitatea ca instrument. Ar fi o mare eroare. Responsabilitățile, la fel ca în cazul informatorilor sau colaboratorilor, trebuie stabilite individual. Și ele trebuie să înceapă cu Iliescu, Brucan și “gașca” lor de elefanți politici supraviețuitori.
Nicolae BALINT
