Dezastrul de la Naţional

Citeam mai dăunăzi într-unul din cotidianele centrale despre o viitoare colaborare între teatrele naţionale din zona Europei de sud-est, un parteneriat pe linie profesională, care să însemne de la co-producţii şi schimburi de artişti până la turnee şi traduceri de texte dramatice dintr-o limbă într-alta. Clubul teatrelor naţionale creează astfel un cadru propice schimbului de experienţă şi comunicării între diferite tipuri de a face teatru, între diverse modalităţi de înţelegere a actului dramatic, întocmindu-se nişte punţi de legătură între teatrele est-europene. Iniţiatorul proiectului este Teatrul Naţional Bucureşti, dar toate instituţiile de gen din ţară sunt cooptate în clubul cu pricina. Aşadar şi Naţionalul târgumureşean. Ideea este excelentă şi oferă Târgu Mureşului prilejul de a-şi mai scoate puţin capul în lume şi de a mai ieşi în luminile rampei. Pentru că de vreo doi ani încoace a cam dispărut din ecuaţie. Cu alte cuvinte producţiile sale nu mai stârnesc interesul nimănui. Ceea ce se întâmplă cu Teatrul Naţional Târgu Mureş este îngrijorător. Bilanţul prezenţelor sale pe alte scene fie din ţară, fie din străinătate, în ultimii ani, este dezarmant. Să zicem că acest lucru nu se datorează în exclusivitate pieselor din repertoriul ales, să zicem că din zece piese, două sunt bunicele şi ar merita mai multă atenţie şi mai multă audienţă din partea criticii şi a publicului. Dar cu aceste două piese bune Naţionalul ar putea ieşi în lume, ar putea participa la festivaluri, făcându-şi auzită vocea. Nu se întâmplă însă aşa. La Festivalul Naţional de Teatru “Ion Luca Caragiale” din toamna anului trecut, Târgu Mureşul a fost reprezentat de Teatrul Ariel, nicidecum de Naţional. La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, Târgu Mureşul a fost sublim, dar a lipsit cu desăvârşire, în timp ce teatre mult mai “provinciale” decât al nostru, teatre care nu au onoarea, într-un fel, de a se numi naţionale, au fost prezente cu spectacole reuşite. Teatrul Naţional din Târgu Mureş nu numai că nu mai organizează festivaluri, care să reunească instituţii de calibru, dar nici măcar nu mai este invitat să participe la asemenea evenimente. Şi un orăşel cum este Sf. Gheorghe ne-a luat-o înainte, pentru că acolo există un nucleu efervescent, activ, format din oameni talentaţi şi interesaţi în a realiza un act teatral de calitate. Multe dintre spectacolele Naţionalului lasă de dorit, există însă, repet, şi câteva care ar merita mai multă atenţie şi în care s-ar putea investi mai mult suflet, mai mult interes. Şi pentru a ieşi în faţă, pentru a fi luat în seamă de ceilalţi nu e de-ajuns să faci spectacole bune, ci trebuie să ştii şi să le promovezi, trebuie să ai şi noţiuni de management cultural. Cărtărescu scrie într-adevăr bine, dar jumătate, poate chiar mai mult, din succesul cărţilor sale se datorează aptitudinilor sale de vânzător, însuşirii unor noţiuni de marketing, pe care le aplică cu succes. Căci şi arta este, pe lângă altele, bineînţeles, tot o afacere, din care trebuie să scoţi bani. Or, în cazul Naţionalului târgumureşean, lipsa unui manager, precum şi cea a unui om preocupat de imaginea instituţiei, este unul din cele mai grave neajunsuri, care, coroborat cu nivelul scăzut al majorităţii spectacolelor, a adus Teatrul în stadiul de cvasianonimat din ziua de azi. De aceea, sperăm ca acest nou înfiinţat Club al Teatrelor Naţionale să dea o şansă instituţiei târgumureşene, să creeze cadrul propice unor ieşiri la rampă.