Doi pacalici pe post de supraveghetori la olimpiada

Sâmbata trecuta se întâmpla sa fiu prezenta la olimpiada de limba si literatura româna, faza judeteana, desfasurata în arhicunoscutul Colegiul National „Alexandru Papiu Ilarianâ€. Pentru ca am o vasta experienta în domeniul olimpiadelor de româna, vreo opt ani la rând de când particip, pot afirma cu fermitate ca niciodata n-am fost mai amuzata de profii supraveghetori ca si în acest an.
Nu stiu cine s-a ocupat de repartizare, dar doi Stan si Bran (din punct de vedere al aspectului fizic) ca respectivii, timorati si cu vocile tremurânde mai tot timpul, au facut deliciul câtorva momente din acele trei ore de rezolvare a subiectelor. Nu erau de ajuns astia doi, a mai aparut de câteva ori un „adjuvant†si anume domnul Gorea, stimabil (cuvântul “stimabil†este utilizat în mod ironic, acest individ apartinând clasei de rumegatoare incapabile de a accede la o conditie umana, asadar de a dispune de aceasta însusire omeneasca)  domn’ profesor de informatica. Cine stie despre ce vorbesc, sa ridice mâna! Nu c-ar fi el baiat chiar prost, sa-mi fie iertata impertinenta, dar nu se prea descurca când vine vorba de rostit cuvinte românesti. Îl stiti pe Demostene care nu putea rosti sunetele r si s si de aceea a inventat exercitiile de logopedie cu pietrele în gura pâna si-a corectat dictia?
28 de suflete stau tintuite pe scaune, în asteptarea subiectelor
Bun. Sa revenim la cele doua oi papiiste ale noastre. Orele 9:30. Etaj doi. Sala 92. Abia la 10:00 sosesc subiectele. Ca în fiecare an, îmi pun lucrurile pe banca unde am locul bine stabilit înca de la calcarea pragului, când am fost catapultata verbal taman în prima banca. Încep sa ma plimb prin sala de la un coleg la altul. Ca doar n-oi sta lipita de scaun, uitându-ma la icoana aia din fata timp de TREIZECI de minute, îmi sunt suficiente alte trei ore cu acelasi fund pe acelasi scaun. Dar ce aud dintr-o data? „Va rugam sa va pastrati locurile, gentile si telefoanele pe catedra, acum. În jumatate de ora primiti subiectele si sa fie totul în regula.†– miorlaia o voce blajina de barbatel, în surdina. Ma conformez, n-am de ales. Asadar, da, am stat tintita cu ochii-n icoana Maicii Precista pâna am primit foile de olimpiada. Ni se împart hârtiile alea cu marginea din colt-dreapta-sus neagra care trebuie îndoite perfect, astfel încât sa nu poata fi observat numele nostru, scris în interior. O colega a lasat un milimetru jumatate neacoperit si cel mai slabut dintre profesorasii nostri de la catedra i-a dat alta coala (dupa ce a fost anuntat ca este criza de foi ca acelea, rugat fiind sa se limiteze cu împartirea lor alandala).
Afara ninge linistit si-n clasa nu arde focul!
În clasa era destul de racoare, având în vedere usa laaarg deschisa si caloriferele înghetate. ( + ca afara era lapovita si ninsoare ) Ce se gândeste domn’ profesor? Sa deschida laaarg geamul de lânga mine. Ok. Am tremurat vreo trei minute, dupa care m-am plictisit. La cuier nu aveam voie sa ma deplasez, asa ca m-am ridicat frumos si la cerintele unei fete din clasa, totodata si la nevoile tesutului meu epitelial, momentan transformat în piele de gaina, am închis fereastra. Nimeni, nimic. Trec doua minute, în sala – liniste. Cel mai masiv dintre cei doi sus-numiti, cu un telefon în mâna, pe care-l tinea parca avea un detector de minciuni defect în palme, urla nervos (pentru prima si ultima data în acea zi, întrucât a facut o gafa în secundele imediat urmatoare): „Al cui este Bluetooth’ul cu numele YOA’32? (plimbându-se printre banci ca un robotel ) Cineva nu si-a închis celularul! Acela sa mearga urgent sa-l închida! â€. Ne ridicam capetele mirate si nu scoatem nici mâc, ma uit în jur, se pare ca nimeni nu avea aplicatia cu pricina deschisa, toti dadeau dezaprobator din cap. Asa ca ma uit la profesor si îl informez plictisita ca Bluetooth’ul nu este ca un Infrarosu, tehnologia avansata permite recunoasterea unei asemenea aplicatii la o distanta de vreo 30 metri, în timp ce sala noastra avea doar sase, YOA’ poate fi din alta sala! El nu si nu si nu si nu si nu etc (deja îmi imaginam ca în loc de cap omenesc, are cap de catâr); tac. Ma întorc în fata, râzând ironic. Ca vântul si mai iute ca gândul, da buzna în incinta salii nimeni altcineva decât fiorosul Claudiu Gorea: Al cui e Bluetooth’ul XCZ423? (nu vorbea, latra) Îmi vine sa râd si râd când aud: „Al meu e. YOA’32 e al dumneavoastra?†– spune ro-bo-te-lul supraveghetor. Gorea confirma si pleaca oarecum indignat ca nu a gasit niciun vinovat. Ramâne la latitudinea dumneavoastra, dragi concetateni, sa interpretati momentele amintite.
Pentru ca meniul sa fie complet, înainte cu zece minute sa terminam de scris, geamul de lânga mine urla de la începutul orei ca nu doreste sa fie deschis, dar unul dintre cei doi, cu mâna pe mâner, ne întreaba: „Mai aveti aer, copii?â€, raspund: „ Aer destul, dar eu zic sa nu deschideti geamurile, fuge Bluetooth-u’ afara! † si geamurile au ramas închise, i-o fi fost frica, probabil.