ReportajSocial

Drumul spre Victoria din 9 mai 1945. Evenimentele care au marcat direct Lunca Bradului

Daniela ClinceagChiar dacă localitatea Lunca Bradului a luat fiinţă relativ târziu, nu a fost străină de evenimentele politice şi istorice ale vremii care au afectat în mod direct sau indirect locuitorii comunei. Localitatea a fost afectată şi de prevederile Dictatului de la Viena din 30 august 1940, care se desfăşura sub patronatul cârmuitorilor de la Berlin, i s-a impus acesteia semnarea documentului prin care era silită să cedeze Ungariei partea de N-V a Transilvaniei, care însuma 42.610 kilometri şi aproximativ 2,3 milioane locuitori. Pe teritoriile ocupate au fost organizate unităţi de spionaj şi contra spionaj prin angajarea agenţilor de spionaj uzinal. Astfel de agenţi de spionaj şi contraspionaj au fost desemnaţi în mai multe localităţi precum: Oradea şi Târgu-Mureş (câte 4 persoane), iar în Reghin, Sfântu Gheorghe, Comandău, Bistriţa, Ilva Mică şi Lunca Bradului, câte două persoane.

În ceea ce priveşte comuna Lunca Bradului, armatele horthyste s-au aşezat aici, în septembrie 1940, amplasându-şi pentru început trupele în „Poiana Socului”. Perioada imediat următoare s-a dovedit nefastă pentru locuitorii comunei. Şi aici, ca de altfel pe întreg teritoriul transilvan ocupat, s-a recurs la concentrarea „bărbaţilor cu vârsta peste 20 de ani” în cadrul campaniilor de lucru. Aceste campanii, în deplasarea spre vest, au fost nevoite să efectueze diferite munci precum săparea de tranşee de apărare şi comunicaţii, canale, catacombe, construirea de cazemate din beton, căi ferate. În anii 1942-1943 au ajuns pe teritoriul Ungariei, Cehoslovaciei şi Poloniei unde unii au fost prinşi de către trupele ruseşti şi deportaţi în „lagărele siberiene”.

Pentru mulţi dintre aceştia, lagărele au însemnat sfârşitul de drum, deoarece nu s-au mai întors: Moldovan Nicolae, Gliga Ioan, Jârcan Ionică, Moldovan Gheorghe, Moldovan Nicolae, iar cei care s-au întors, au povestit cu amărăciune în suflet chinurile la care au fost supuşi. Umilinţa nu i-a ocolit nici pe românii rămaşi în sat: bătrâne, copii, femei, aceştia erau bătuţi doar pentru simplul fapt că nu doreau să se supună. Un rol important pentru menţinerea atmosferei de război l-au avut jandarmii, fideli exponenţi ai politicii horthyste. Îşi băteau joc mai ales de bătrâni, care nu se puteau apăra. Mulţi localnici erau acuzaţi de furt sau comportament jignitor la adresa maghiarilor pe baze netemeinice.

Unul dintre protagoniştii crimelor împotriva umanităţii în comună a fost Daniel Banfy, acţionarul majoritar al fabricii de cherestea Braga din Lunca Bradului. Calvarul la care au fost supuşi locuitorii comunei pe parcursul celor 4 ani de ocupație horthystă a luat sfârşit în toamna anului 1944. În Lunca Bradului, evenimentele care s-au petrecut în toamna anului 1944 au lăsat cele mai adânci urme în sufletele cetăţenilor, moment în care teritoriile localităţii au devenit teatru de război.

La începutul lui septembrie, armatele horthyste au evacuat cetăţenii din localitate, deoarece trupele sovietice 7 de gardă ce au înaintat pe la Ghimeş- Palanca şi Bicaz, spre Valea Mureşului Superior, se aflau la Topliţa, localitate situată la intrarea în defileu, la numai 20 kilometri de comună. Aceştia s-au refugiat în pădure, pe Valea Unguraşului şi Fântânelului, unde au construit „buncăre de pământ” pentru a se adăposti de bombardamentele ce aveau să se desfăşoare între trupele sovietice şi cele nemţeşti. Ruşii au înaintat rapid prin defileu, astfel încât în numai două săptămâni, trupele acestora erau amplasate în partea de est a localităţii, alcătuind aliniamentul ce începea de la Piciorul Podgoarelor şi se continua pe Valea Ilvei, Dealul Ilvei, până la Căpăţâna şi Ciungu Pâraielor. Trupele horthyste şi hitleriste (armata 8 germană) erau amplasate la vărsarea Sălardului, constituind aliniamentul dinspre Poiana Fântânelului, Dealul Nădăsoi, Sărăcin şi Sălard, unde armata horthystă a construit după ocuparea Transilvaniei o linie de fortificaţie, de unde putea controla defileul. Din aceste adăposturi, armatele nemţeşti şi maghiare au opus rezistenţă timp de şase săptămâni. În zona Sălardului, râul Mureş a fost închis cu sârmă ghimpată, capre de fier şi mine, pentru a nu se putea trece mai jos de Sălard. Aici, nemţii dispuneau de un tun mare, pe care l-au amplasat în tunelul CFR, de unde „aruncau câte două obuze”, provocând pagube enorme în tabăra inamică şi în spatele acesteia. Materialul de luptă, hrana şi apa necesare, le transportau spre cazemate cu ajutorul unei linii CFR amplasate la Panduri. Între cele două tabere inamice s-au desfăşurat numeroase confruntări, însă cea mai crâncenă s-a derulat pe locul numit Căpăţâna, astfel încât „Valea Ilvei a devenit roşie de sânge”. Deoarece operaţiunile militare s-au intensificat şi mulţi refugiaţi (bătrâni, femei, copii) au fost răniţi, armata hitleristă a forţat ieşirea acestora dintre fronturi, pentru a se deplasa în satele aflate în afara câmpului de luptă, la Pietriş, Morăreni şi Ruşii Munţi.

După 4-5 săptămâni de lupte sângeroase, un cetăţean, Rusan Savu a reuşit să informeze trupele româneşti care duceau lupte crâncene la Oarba de Mureş şi Târgu-Mureş despre posibilitatea unui atac dinspre Reghin, contra trupelor nemţeşti şi horthyste care formau rezistenţa de la Sălard. Astfel, înaintând dinspre Reghin, trupele armatei române au prins la mijloc trupele inamice. Horthyştii şi hitleriştii au fost înconjuraţi „timp de o săptămână dinspre răsărit de trupele sovietice şi dinspre apus de cele româneşti”, eveniment ce a dus în cele din urmă la retragerea inamicului peste munţi şi pe calea ferată, spre Baia Mare. Operaţiunile militare desfăşurate în defileu au lăsat în urmă sute şi mii de morţi, case şi gospodării avariate.

Greutăţile au continuat şi după terminarea luptelor, deoarece mulţi locuitori au fost omorâţi de minele ce împânzeau localitatea. De asemenea, aceștia s-au confruntat cu foametea şi sărăcia ce au urmat în anii de după război. Bunurile distruse au fost refăcute în timp destul de scurt, dar rănile sufleteşti mai persistă şi astăzi în sufletele celor care şi-au pierdut părinţii, fraţii şi rudele. S-au jertfit pe front în timpul luptelor ce s-au desfăşurat în defileu, dar şi în localitate, în cel de-al doilea război mondial, următorii locuitori ai comunei: Cif Grigore, Vancu Andrei, Râpan Gheorghe, Buta Ştefan, Fridinsleo Mihaly, Băieş Ilie, Căluş Ioan, Jârcan Ionică, Ujică Emil, Vjică Constantin şi Gliga Ioan. Amintirea eroilor din Lunca Bradului care au căzut la datorie pe câmpul de luptă în timpul celor două războaie mondiale pentru apărarea patriei este păstrată astăzi vie de imaginea monumentului ridicat de către locuitorii comunei cu concursul plutonierului major Nicola Ioan, în anul 1947, lângă Podul Gării.

Pe monument sunt gravate numele celor căzuţi în primul şi al doilea război mondial.

 

Prof. Daniela Clinceag

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close