Istoria secretă a Hamas

În urmă cu trei ani, la preluarea mandatului de prim-ministru, Ariel Sharon a promis că va pune capăt terorismului palestinian. Sharon s-a referit în special la Hamas, organizaţie pe care a descris-o drept “cea mai mortală grupare teroristă cu care am avut de-a face vreodată”. Premierul israelian a uitat însă să menţioneze un lucru. Fără ajutorul statului evreu, Hamas n-ar fi ajuns niciodată o ameninţare atât de mare pentru  interesele Israelului. 

La sfârşitul săptămânii trecute, Şeful Marelui Stat Major al armatei israeliene, generalul-locotenent Moshe Yalon a revendicat victoria Israelului asupra Intifadei. Generalul a afirmat că acordul de încetare a focului pe o perioadă de trei luni, semnat recent de Hamas, Jihadul Islamic şi Fatah reprezintă o recunoaştere a înfrângerii mişcării de rezistenţă palestiniene. Declaraţia lui Yalon a fost denunţată imediat de liderii palestinieni ca fiind provocatoare şi destabilizatoare. Cea mai vehementă ripostă verbală a venit din partea organizaţiei Hamas, care se pretinde stindardul mişcării de rezistenţă antiisraeliene.
În realitate, declaraţiile celor două părţi nu reprezintă decât un paravan pentru a ascunde o coabitare extrem de cinică între Israel şi Hamas, ale căror interese coincid, în ciuda aparenţelor. Această realitate a fost subliniată pentru prima dată în mod public de ambasadorul Statelor Unite în Israel, Daniel Kurtzer. La sfârşitul anului trecut, Kurtzer a folosit cunoscuta sintagmă “Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu” pentru a sublinia politica statului evreu faţă de mişcările de rezistenţă palestiniene, şi în special faţă de Hamas. Comentariul ambasadorului a  recunoscut o realitate evidentă pentru experţii în problemele Orientului Mijlociu: Hamas a fost dintotdeauna o unealtă prin care Israelul a încercat să submineze şi să contrabalanseze autoritatea lui Yasser Arafat şi a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Potrivit mai multor oficiali din serviciile de informaţii americane, la sfârşitul anilor 1970, Tel Aviv-ul a furnizat direct şi indirect ajutoare financiare şi logistice Hamasului, în ciuda faptului că obiectivul declarat al organizaţiei era distrugerea statului evreu. Un fost oficial CIA a declarat că sprijinul Israelului pentru Hamas “a fost o tentativă de a divide şi a dilua sprijinul pentru un OEP puternic şi secular prin folosirea unei alternative religioase competitive”.

Rădăcinile Hamas

Până la războiul din 1967, când Israelul a repurtat o victorie zdrobitoare împotriva statelor arabe şi a ocupat o parte din teritoriile palestiniene, influenţa mişcărilor islamice în Gaza şi West Bank a fost nesemnificativă. După această dată, celulele Fraţilor Musulm ani au început să desfăşoare o activitate intensă, mai ales printre refugiaţii din Fâşia Gaza. A fost înfiinţată o infrastructură socială, religioasă, educaţională şi culturală impresionantă, care a înlesnit traiul numeroşilor refugiaţi palestinieni. Cu timpul, influenţa socială a islamiştilor s-a transformat în influenţă politică. În 1978, şeicul Ahmed Yassin, a înregistrat legal în Israel organizaţia Al-Mujamma al Islami, precursorul organizaţiei Hamas de astăzi. Fondurile pentru susţinerea mişcării  au venit din partea statelor arabe producătoare de petrol şi, direct sau indirect, din partea Israelului. Potrivit ambasadorului Daniel Kurtzer, la acea vreme, statul evreu a considerat că organizaţia islamică trebuie promovată ca o contrapondere la mişcarea naţionalistă palestiniană: “În consecinţă, Israelul n-a făcut aproape nimic pentru a stopa revărsarea banilor spre moschei şi alte instituţii religioase, în detrimentul şcolilor.” Declaraţiile ambasadorului au completat afirmaţiile liderului Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat, dintr-un interviu acordat anul trecut unui ziar italian: “Hamas este o creaţie a Israelului. Pe timpul premierului Ytzak Shamir, acesta le-a dat bani şi mai mult de 700 de instituţii, printre care şcoli, universităţi şi moschei. Scopul a fost acela de a înfiinţa o organizaţie opusă OEP. Ei au primit tot felul de permise şi autorizaţii, în timp ce noi n-am avut dreptul să construim nici măcar o fabrică de conserve de roşii.”
Odată cu începerea Intifadei, la sfârşitul anului 1987, gruparea islamică a şeicului Ahmed Yassin şi-a sporit influenţa în teritoriile ocupate. Terorismul  a devenit principalul mijloc de rezistenţă împotriva militarilor israelieni..
În 1988, Asociaţia Islamică a devenit Hamas, această denumire fiind acronimul pentru Harafat al-Muqawama Al-Islamiyya, sau Mişcarea de Rezistenţă Islamică. Carta organizaţiei menţiona faptul că “Pământul Palestinei a fost al islamului de-a lungul generaţiilor. Până în Ziua Învierii nimeni nu poate renunţa la vreo parte din el. Aşa numitele iniţiative de pace sunt contrare credinţelor Hamas, pentru că renunţarea la o parte din Palestina înseamnă renunţarea la o parte din religie”. 
Chiar şi în aceste condiţii, unii politicieni din Israel au considerat că au de câştigat din continuarea sprijinului pentru Hamas: “Raţionamentul unei părţi din clasa politică israeliană a fost faptul că Hamasul, în cazul în care ar câştiga controlul asupra societăţii palestiniene, va refuza să ia parte la procesul de pace şi va torpila orice înţelegere în acest sens”, a declarat un oficial american, sub acoperirea anonimatului. “Israelul ar fi rămas astfel singura democraţie din regiune cu care să trateze Statele Unite”.

Duşmani aparenţi

Atitudinea duplicitară a Israelului faţă de Hamas este dovedită şi de relaţia cu liderul mişcării, şeicul Ahmed Yassin. Alături de alţi lideri islamici, Yassin a fost arestat în 1984, după ce s-a descoperit că Asociaţia Islamică pe care o conducea atunci avea ascunzători de arme. Cu toate acestea, organizaţia nu a fost interzisă. Mai mult, Yassin a fost eliberat rapid, în urma unui schimb de prizonieri cu una din cele mai violente facţiuni palestiniene anti-OEP de la acea vreme – Frontul pentru Eliberarea Palestinei. Toate acestea se întâmplau în condiţiile în care Mossad-ul era ocupat cu asasinarea celor mai moderaţi lideri ai OEP.
Unii s-ar putea întreba. De ce Israelul a sprijinit o mişcare islamică care s-a întors apoi împotriva sa? Cum au putut fi păcălite serviciile de informaţii de Yassin? Răspunsul e simplu: nu au fost păcălite. Motivul pentru care Hamas n-a fost niciodată zdrobit este acela că politica organizaţiei a servit intereselor dreptei israeliene, care a refuzat până de curând pacea şi compromisul teritorial cu palestinienii. Nu întâmplător, Hamas a fost înfiinţat în 1988, an important pentru OEP. În 1988, organizaţia condusă de Yasser Arafat a aceptat rezoluţia ONU privind existenţa a două state în Palestina, act sinonim cu recunoaşterea de facto a existenţei Israelului. La sfârşitul aceluiaşi an, Administraţia Reagan a recunoscut OEP ca fiind reprezentantul legitim al poporului palestinian. Aproape imediat, israelienii i-au permis lui Yassin să se întoarcă în Gaza, pentru a mobiliza Hamasul împotriva procesului de pace şi a lui Arafat. O astfel de strategie a convenit de minune şi grupării islamice. Recent, Ibraham Ghawshah, un purtător de cuvânt al organizaţiei islamice, a recunoscut că “atacurile sinucigaşe” declanşate în 1996 au fost parte a campaniei Hamasului de a determina alegerea lui Benjamin Netanyahu, un opozant declarat al procesului de pace de la Oslo, drept premier al Israelului. Tactica a dat rezultate, opinia publică din Israel votând pentru Netanyahu. Dincolo de pagubele provocate în rândul civililor, atentatele teroriste ale Hamas au servit şi politicii statului evreu. Acest lucru a fost evident în cazul premierului Ariel Sharon, care, de la venirea sa la putere, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a asigura colapsul lui Arafat şi al Autorităţii Palestiniene. După fiecare atentat sinucigaş comis de Hamas, riposta principală s-a îndreptat nu împotriva organizaţiei islamice, ci a instituţiilor Autorităţii Palestiniene, considerate “vinovate” de faptul că nu stopează activităţile teroriste.
În aceste condiţii, analiştii politici estimează ca fiind cel puţin hazardată afirmaţia oficialilor israelieni, cum că Intifada a fost învinsă. Faptul că acordul de încetare a focului a fost încheiat pentru numai trei luni dovedeşte că atât pentru Hamas, cât şi pentru actualul guvern israelian, interesele pe termen lung nu iau în calcul varianta păcii în Orientul Mijlociu.