N-am putut eşua decât împreună

Din fostul lagăr socialist, cu excepţia statelor ex-sovietice, România s-a dovedit cea mai încăpăţânată în a „încremeni în proiectul comunist”. Ca atare, a rămas cea mai săracă ţară din zonă, atât material, cât şi în ce priveşte democraţia. Partea plină a paharului constă în aceea că, totuşi, românii nu sunt comunişti la grămadă. Nu chiar toţi. Ca probă stă evoluţia din deceniul trecut a partidelor de opoziţie şi a organizaţiilor civice, reunite în CDR, alianţă care a guvernat România timp de patru ani.

Cartea celor doi politologi este, poate, cea mai completă analiză a evoluţiei vieţii politice postrevoluţionare dintre cele apărute până acum. Deşi subiectul „oficial” este creşterea şi descreşterea CDR, autorii fac o radiografie completă a mişcărilor politice româneşti de după 1989. Cel mai însemnat avantaj al cărţii (enorm faţă de bălăriile propagandistice gen „Revoluţie şi reformă” de Ion Iliescu) este dat de obiectivitatea celor doi politologi. Dan Pavel şi Iulia Huiu dezvăluie, cu aceeaşi detaşare, atât cinismul activiştilor şi securiştilor recuperaţi de Ion Iliescu, cât şi naivitatea, aroganţa, sau chiar prostiile comise de fostul preşedinte, Emil Constantinescu. Scapă cine poate.

CDR contra CDR

Cum se explică această ciudată dispariţie a CDR, pe care autorii o compară cu „extincţia dinozaurilor”? Concluzia studiului este tranşantă: „… principala cauză a dispariţiei CDR şi, mai ales, a eşecului la guvernare a fost chiar CDR”. Convenţia s-a trezit în situaţia studentului care vrea să cerceteze literatura americană, dar se trezeşte că nu ştie engleza. Atât creşterea CDR în anii 1992-1996, cât şi declinul şi dispariţia acestui hibrid politic se explică prin chiar modul lui de formare. Dacă iniţial cea mai puternică organizaţie civică de până acum, Alianţa Civică, jucase rolul de liant între diversele grupări, politice sau nu, care se opuneau regimului cvasi-totalitar al FSN, ulterior, aceeaşi alianţă a contribuit la eşecul guvernării CDR. „Răul pe care CDR şi l-a făcut sieşi a fost însă mai nociv decât cel pe care au reuşit să i-l facă împreună toţi inamicii politici şi detractorii săi”, conchid autorii. Care-l judecă mai ales pe fostul preşedinte şi lider al CDR, Emil Constantinescu, un „lider improvizat”, principalul vinovat de eşecul formaţiunii sale. Un preşedinte care se lamentează că este învins de „structuri” şi care-şi lasă baltă partidul în faţa altarului nu are ce căuta în viaţa politică.

Iliescu-KGB

Dan Pavel şi Iulia Huiu îşi fac expunerea cronologic. În politică, la fel ca în mecanică, funcţionează „principiul acţiunii şi reacţiunii”. Astfel, germenii CDR trebuie căutaţi în acel tulbure şi supraîncărcat de violenţă an, 1990. În numai şase luni, Bucureştiul a fost răscolit de patru confruntări sângeroase de stradă, de o barbarie care a îngrozit lumea civilizată: trei mineriade şi un şocant conflict interetnic la Târgu Mureş (actul de legitimare a revenirii la suprafaţă a poliţiei politice, sub denumirea de SRI). Atunci au erupt simptomele celei mai grave maladii lăsate în urmă de comunism: intoleranţa şi, deci, lipsa oricărei solidarităţi sociale. FSN, iniţial o „formaţiune civică”, cum bine remarcă autorii, grupat în jurul lui Ion Iliescu, se dovedea un demn continuator al PCR. De altfel, „batalioanele muncitoreşti de asalt” ale FSN au funcţionat identic cu cele folosite de Lenin sau Hitler. În aceste condiţii, reacţia orăşenilor mai educaţi, de a se coaliza în vederea înlăturării aripii prosovietice a PCR de la putere a fost cum nu se poate mai firească.
Ion Iliescu a fost “deconspirat” pentru prima dată ca agent sovietic de colegul meu Liviu Man, în 1990, pe când conducea săptămânalul NU, deci cu cinci ani înainta ca ZIUA să declanşeze scandalul “Iliescu KGB”. Atunci, Liviu Man a fost dat afară de SPP de la o conferinţă de presă pentru că pusese “impertinenta” întrebare: “Cum se face, domnule preşedinte, că aţi fost urmărit de Direcţia a III-a a Securităţii, de Contraspionaj, UM 0625, care se ocupa de spionii şi agenţii de legătură străini, precum şi de celebra unitate de luptă anti-KGB, UM 0110, de Contrainformaţii în ţările socialiste?” Din păcate, Emil Constantinescu n-a îndrăznit să-i pună adversarului său aceeaşi întrebare. Aşa că a fost învins de “structuri”.

Locomotiva şi epigonul

CDR s-a născut în 1991, pe acest fond de disperare a românilor cu vederi prooccidentale (“neopaşoptişti”, cum le-ar spune Adrian Marino). Structura de rezistenţă a fost constituită de “partidele istorice” (PNŢCD, PNL, PSDR) şi de Partidul Alianţei Civice. Convenţia a crescut constant în popularitate până în 1997. Ca şi adversarul ei, FSN, CDR a fost remorcată de “oameni-locomotivă”, în ultimul caz în special de Corneliu Coposu, fostul secretar particular al lui Iuliu Maniu, om cu 17 ani de puşcărie politică. Coposu a început, în 1990, prin a fi detestat de majoritatea românilor, pentru a sfârşi, la moartea sa, în 1995, prin a fi admirat de aceeaşi majoritate. Intransigenţa sa morală, amintind de mentalitatea Ardealului interbelic, l-a impresionat chiar şi pe Ion Iliescu (care era, poate, ipocrit, deşi nu e sigur). Roadele activităţii lui Coposu au fost culese în 1996 de epigoni: CDR a câştigat alegerile, iar Emil Constantinescu a devenit preşedintele României.

Orbul găinii

Din 1996 au apărut şi necazurile. Noii guvernanţi n-au reuşit, decât într-o foarte mică măsură, să-şi respecte angajamentele (chiar şi celebra “Lege Ticu” a fost sabotată până şi de o parte a PNŢCD!!!). CDR nu a izbutit să creeze nici prosperitate, nici să lupte eficient împotriva corupţiei, principalul punct al campaniei electorale din 1996 (ca să fim cinstiţi, foştii guvernanţi au fost mult mai puţin corupţi decât adversarii lor).
Cea mai gravă eroare comisă de CDR, mai ales de Emil Constantinescu, a constat în aceea că au ignorat, prosteşte, structurile vechii Securităţi, deşi au fost avertizaţi de ziarişti. Concret, ZIUA de Ardeal a publicat un serial numit “Planul secret Cristal 1996”. Că articolele cotidianului clujean nu erau “fabulaţii ale unor minţi înfierbântate” o dovedeşte chiar evoluţia ulterioară a evenimentelor. Cristal conţinea două planuri de acţiune ale securiştilor: primul – “Bani pentru partid”- viza alimentarea cu fonduri a PDSR (obţinute, în general, din contrabandă) în vederea recâştigării alegerilor, iar al doilea viza atât “punerea la păstrare” a foştilor securişti, cât şi compromiterea sistematică a noii puteri. De pildă, unitatea de protecţie internă a Ministerului de Interne, fosta UM 0215 (doi şi-un sfert), a fost desfiinţată de Constantinescu, pentru a fi reînfiinţată, tot de el, cu aceeaşi foşti “performeri” ai poliţiei politice ceauşiste.
Astfel, nu atât eşecurile guvernării şi nesfârşitele certuri din interiorul coaliţiei au dus la prăbuşirea şi dispariţia CDR, cât mai ales prestaţia jalnică a lui Emil Constantinescu (care gafează copios şi acum) şi acţiunea corozivă a fostei Securităţi. În fond, nivelul de trai al românilor nu este mai ridicat acum faţă de 2000 (ba, dimpotrivă) şi, totuşi, PSD n-a scăzut la sub 5 la sută din preferinţele electoratului, cum a păţit-o CDR.
Studiul lui Dan Pavel şi al Iuliei Huiu este probabil cea mai dură critică la adresa CDR, mult mai dură decât cele ale adversarilor politici. Arată cu exactitate ce a lipsit dreptei pentru a “reuşi împreună” cu România.