O zi de Pasti printre sasi

Sander Katerina, Seleus 260. O adresa scurta, o inima mare. Am plecat din Targu Mures, spre Sighisoara, cu gandul de a petrece prima zi de Pasti in compania unei familii de sasi, si am ales, evident, comuna Danes, recunoscuta pentru numarul mare de sasi. Din pacate, cam toti sunt plecati. Cu toate acestea (are trei fiice care locuiesc in Germania), tanti Katerina, o doamna in varsta de 75 de ani, a fost mai mult decat bucuroasa sa ne primeasca, sa ne povesteasca despre obiceiurile pe care si le mai aduce aminte, din tinerete. Pentru ca acum, cu doar cateva suflete de sasi, in localitate nu se mai poate vorbi nici macar de-o polca.

Pana sa ajungem in Seleus ne-am oprit pentru o ora in comuna Danes. Am traversat, dintr-un capat intr-altul, localitatea, pe jos. Am cunoscut cativa localnici. Sasi am gasit putini. Pe capul familiei Zeiller l-am observat in poarta, in hainele de zi cu zi. Nimic deosebit. Se intorsese de la slujba de dimineata si isi schimbase hainele cu cele de lucru. Despre traditii, obiceiuri, sau alte fineturi traditionale, nu am reusit sa aflam prea multe. Slujbele religioase, cozonacii galben-rumeniti, ouale rosii, vinul si curatenia caracterizeaza Sfintele Sarbatori de Pasti. Ultima caracteristica – curatenia, este un atribut ce poate fi dat intregii comune. Atat de multa curatenie, n-am vazut de mult in Romania! Gradini si parcuri curate, trotuare maturate, monumente ingrijite. Detalii care alcatuiesc o imagine. O comuna, care m-a invitat prin infatisare sa-l cunosc pe primarul Nicolae Mosora. Dar nu e moment de campanie electorala. Din Danes, ne-am deplasat in satul Seleus, unde sasii tocmai ieseau de la slujba de dimineata. Spre deosebire de alte zile, cand in imensa biserica saseasca construita in 1841, se roaga doar 10-12 suflete, cu tot cu preotul satului, acum, in prima zi de Pasti, au participat la slujba si vreo 10 cupluri de sasi, intorsi din Germania, pentru a-si petrece sarbatorile alaturi de cei apropiati, ramasi pe pamant ardelean.

Ce a fost si ce mai e acum

“Pe vremea cand eram eu ca voi” spune tanti Katerina “in Vinerea Mare nu se manca nimic, o zi intreaga, pentru ca apoi sa luam, toata familia, Cina de Impartasanie. Asa era obiceiul la noi. Dupa aceea, in prima zi, mergeam de trei ori la Biserica, la slujba de dimineata, la ora 9, apoi la cea de la ora 11 si la amiaza, la ora 14. In prima zi nu aveam voie sa chefuim, sa jucam sau sa cantam. Nu era o zi de liniste si rugaciune. Dar a doua zi, noi, cum eram tineri, ieseam la distractie. Jucam hora si cantam toata noaptea, mai veneau baietii seara si ne vizitau.” Apoi, revine ,cu oarecare tristete, la ziua de azi “suntem atat de putini azi, ma refer la sasi, ca nici nu ne mai prea intalnim, numai la Biserica. E adevarat ca eu, cum stau aici in capul satului, nu prea ma intalnesc cu restul si prefer sa stau cu poarta inchisa.” Am observat ca dupa casa doamnei Katerina locuiau doar familii de rromi, mutati volens-nolens in case sasesti, parasite. Si acest aspect, probabil, a impins-o pe doamna Katerina, la a-si tine poarta incuiata.

Apoi, dupa acest mic detaliu “gri” al momentului, interlocutoarea noastra revine la povestea din tinerete “Ei, dar sa vedeti cum era a doua zi dupa distractie Tatal meu intra in camera si numai atat ne spunea, dis-de-dimineata: Cine e tanar noaptea, sa fie si ziua! Si cu asta ne scotea la munca. Era greu sa stiti, altfel ne cresteau pe noi parintii, fata de ceea ce vad eu acum.” Si nu greseste prea mult. Educatia pe care a primit-o in tinerete se vede si acum in gospodaria personala, curatenie ca-n palma, ordine in camere ca si in curte, sau in cotetul de animale. La 75 de ani, Sander Katerina locuieste singura. Isi viziteaza, cateva saptamani pe an, fiicele din Germania, in special iarna, cand i-ar fi mai greu singura.

Sangeorgiu de Padure în sarbatoare

Dupa-amiaza aceleasi zile de duminica am petrecut-o in Sangeorgiu de Padure. Daca ar fi sa descriu ceea ce am vazut, in doar cateva cuvinte, as spune astfel: jumatate din sangeorzeni erau la Biserica – la slujba de la ora 18, cealalta jumatate la Caminul Cultural, pentru a urmari o piesa de teatru, interpretata de localnici. [iganii cu palarie stateau pe marginea drumului, la “o poveste”. Sangeorzenii mai tinerei se aflau la spectacol si nu erau singurii. In fata Caminului era parcat un autocar de Ungaria, cu rudele si prietenii veniti in vizita. Pe drum am intalnit zeci de masini cu numere de Ungaria. Fiecare se intoarce la origini, macar de sarbatori. Piesa de teatru jucata pe scena – o comedie savuroasa, le-a descretit fruntile spectatorilor, asaltati de glume si poante, venite atat de pe scena, cat si din fundul salii, unde “smecherii” comunei faceau concurenta neloiala actorilor. Sangeorzenii mai in varsta se aflau la Biserica. Unde, interesant, au fost arborate mai multe drapele, semnul infratirii cu alte localitati si al multiculturalitatii promovate local. Obiceiurile localnicilor sunt deja cunoscute : inainte cu o seara ca tinerii sa mearga la stropit, la domnisoarele pe care le admira; acestia impodobesc poarta aleselor cu crengi de brad. Apoi, a doua zi, se merge la stropit. Si sunt tratati cum se cuvine, de gazda dezmierdata. Noaptea, discotecile iau locul ceardasurilor de alta data. Nu ca nu s-ar mai “practica” ceardasul, dar muzica pop e mai “la moda”.

Uite asa, fara a descoperi traditii nebanuite sau nemaiauzite, ne-am intors in Targu Mures, la rutina zilei de lucru. Amintirea unor oameni care stiu sa cinsteasca Sarbatoarea Invierii lui Cristos, doar prin prisma filtrului impus de trecerea vremii, ne-a lasat un usor sentiment de neimplinire.