Oamenii-maimuţă

Prezenţa acestor creaturi a fost raportată în aproape fiecare parte a lumii. Unii cercetători cred că ciudatele fiinţe reprezintă veriga de legătură dintre maimuţe şi om. Alţi oameni de ştiinţă sunt de părere că este vorba de descendenţi ai uriaşei maimuţe Gigantopithecus Blacki, al cărei ţinut natal a fost Asia. Există şi alte ipoteze: omul-maimuţă este fie un urmaş al lui Homo Erectus, care a evoluat spre o formă gigantică, fie un hominid necunoscut, Homo gigantus.

Un lucru este sigur: Bigfoot sau Yeti n-au nimic de-a face cu maimuţele actuale. Acestea au degetul mare de la picior opozabil, ceea ce nu este cazul lui Bigfoot. Urmele de picior lăsate de oamenii-maimuţă seamănă foarte mult cu amprentele unor homizi, precum Homo erectus sau Homo sapiens, iar firele de păr, care nu au putut fi identificate până acum, au o compoziţie mai apropiată de părul de om, decât de cel de maimuţă sau orice alt animal cunoscut.
În America de Nord, cel mai cunoscut dintre toţi oamenii-maimuţă este Bigfoot sau Sasquatch. Aria lui de răspândire este destul de extinsă, din zonele împădurite şi muntoase de pe coasta de vest a Californiei, până în British Columbia, pe coasta estică a Statelor Unite. Aceste bipede mari au între 1,80-2,50 metri înălţime şi cântăresc între 180 şi 400 de kilograme. Urmele de picior măsoară până la 50 de centimetri. Se pare că aceste creaturi nu sunt agresive, evitând de fiecare dată prin fugă întâlnirile cu oamenii. Există câteva dovezi despre existenţa lui Bigfoot. În 1958, lângă Willow Creek, în nord-vestul Californiei, Jerry Crew a descoperit numeroase amprente de picior, foarte uriaşe, în jurul buldozerului său. El a imprimat aceste urme, care au făcut apoi subiectul unui articol în ziarul local. De asemenea, Bigfoot a fost filmat în 1967 de cercetătorul Roger Patterson, în zona Bluff Creek. Omul de ştiinţă Grover Krantz estimează că există aproximativ 2000 de oameni-maimuţă în nord-vestul Statelor Unite.

Strămoşul omului-maimuţă?

În urmă cu 2 milioane de ani, o maimuţă uriaşă hoinărea prin pădurile Chinei şi Asiei de Sud-Est: Gigantopithecus Blacki, despre care oamenii de ştiinţă cred că a dispărut acum o jumătate de milion de ani. Gigantopithecus a fost cea mai mare primată care a păşit vreodată pe faţa pământului. Se estimează că această creatură avea trei metri înălţime şi cântărea între 250 şi 500 de kilograme. Paleoantropologul olandez G. H. R. von Koenigswald a descoperit prima fosilă de Gigantopithecus Blacki – un dinte uriaş – în 1932, într-o farmacie din Hong Kong. Cercetătorul a aflat atunci că, de multe secole, chinezii vindeau dinţi şi oase de “dragon”( în realitate oameni-maimuţă), ca medicamente. După descoperirea lui von Koenigswald, alţi o mie de dinţi şi trei oase ale fălcilor au fost recuperate din zona Asiei. Aceste indicii au fost suficiente pentru ca oamenii de ştiinţă să se întrebe: a dispărut cu adevărat Gigantopithecus? Sau Gigantopithecus Blacki este de fapt Bigfoot? Cercetătorul american Grover S. Krantz este convins că Bigfoot este urmaşul lui Gigantopithecus, care a migrat în America de Nord.

Yowie

La Antipozi, echivalentul lui Bigfoot din America este Yowie. Omul-maimuţă australian este poreclit de aborigeni “Yahoo”, cuvânt care înseamnă “diavol” sau “spirit rău”. Yowie a fost semnalat în Australia, încă de la instalarea în această ţară a primilor colonişti europeni, şi face parte din mitologia milenară a aborigenilor. Numele “Yowie” a început să fie popularizat după înregistrarea unei avalanşe de apariţii a omului-maimuţă, în anii 1970.
Yowie este descris de martorii oculari drept o fiinţă de aproximativ 2,10 metri înălţime, cu blană lăţoasă de culoare neagră, foarte muşchiulos, mai lat decât un om. Are ochi de culoare galben-maro, canini mari, unghii ca nişte ghiare şi emite un miros puternic. Urmele de picior lăsate de Yowie sunt foarte asemănătoare cu cele ale oamenilor, având 15 centimetri lăţime şi între 30 şi 40 de centimetri lungime.
Se crede că Yowie este omnivor. Au fost semnalate cazuri în care omul-maimuţă asutralian a furat pui şi alte animale din curte. Se mai hrăneşte cu fructe din livezi, grâu, ouă, insecte, rădăcini, broaşte sau larve. Este un animal nocturn, cu un simţ dezvoltat al teritoriului. Există relatări potrivit cărora omul-maimuţă a aruncat pietre şi beţe asupra oamenilor, în încercarea de a-i intimida pe cei care i-au încălcat teritoriul. De asemenea, au fost raportate cazuri în care a atacat şi ucis câini. 

Almas

Este omul-maimuţă din zonele muntoase şi împădurite ale Rusiei şi Mongoliei. Numele Almas este mongol şi înseamnă “Omul sălbatic”. În Vietnam, este denumit Nguoi Rung, cuvântul având aceaşi semnificaţie:”Om sălbatic” sau “Omul pădurii”.
Profesorul Boris Porchnev, de la Academia de Ştiinţe din Moscova, a publicat o descriere a fiinţei, bazată pe mărturiile culese de la oamenii care au zărit hominidul:” Stratul de păr al creaturii nu este prea gros. Capul are formă de con. Dinţii sunt ca cei ai unui om, dar mai mari, cu caninii mult mai despărţiţi. Poate alerga la fel de repede ca un cal şi înoată în curenţi năvalnici. Cuplurile care nasc copii rămân împreună în găuri săpate în pământ. Mănâncă animale mici şi vegetale. Sunt activi mai ales noaptea şi răspândesc un miros neplăcut.”
N. M. Pzewalski, exploratorul care a descoperit poneiul sălbatic mongol, a adunat în 1881 o serie de relatări despre Almas. Una dintre acestea se referea la o femelă Almas, poreclită “Zana”. Femela a fost capturată de nişte vânători în regiunea Ochamchir. Zana avea trăsături de maimuţă, un piept masiv, mijloc gros şi era acoperită cu păr. Pentru că era foarte violentă, şi-a petrecut mulţi ani închisă într-o cuşcă, în care i se arunca mâncare. Cu timpul, Zana a fost domesticită. Avea o rezistenţă incredibilă la frig, neputând sta într-o cameră încălzită.
Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi în timpul acestuia, soldaţii şi prizonierii de război au văzut de multe ori creaturile Almas. Astfel, în 1937, o unitate rusească de recunoaştere, din Mongolia, a identificat două siluete în noapte. Pentru că acestea n-au răspuns la somaţie, santinelele le-au împuşcat. Când corpurile au fost examinate, soldaţii au avut surpriza să găsească nişte “ciudate maimuţe antropoide”, de mărimea unui om, acoperite de păr lung, roşu.  
O altă întîlnire cu omul-maimuţă a avut loc în decembrie 1941, când unitatea locotenent-colonelului rus Vargen Karapetian lupta împotriva germanilor, în munţii Caucaz. Ofiţerul a fost solicitat de o unitate de partizani să vadă un om neobişnuit capturat de ei. Prizonierul era ţinut într-un hambar, pentru că într-o cameră încălzită transpira abundent şi mirosea urât. “Omul” era gol şi acoperit cu păr. Nu înţelegea nici un cuvânt, părea apatic şi clipea des. Era speriat şi nu a încercat să se apere, atunci când Karapetyan i-a smuls păr de pe corp. Câteva zile mai târziu, omul-maimuţă a evadat din hambar. Oricum, cercetătorii din zilele noastre sunt optimişti: ei sunt convinşi că ziua în care se va reuşi capturarea şi studierea unui om-maimuţă este tot mai aproape, graţie mijloacelor de detecţie ultramoderne.