Tricolorul este simbol masonic

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că România, fără sprijinul  masoneriei, ar fi rămas în stadiul de ţară medievală. Chiar supremul simbol naţional, tricolorul, este, conform unui studiu publicat de Dan Anghelescu în revista Forum Masonic nr. 10-11, o creaţie a masoneriei. Redăm o sinteză a respectivului studiu.

În anul 1848 vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vastă, în trei volume, cu un titlu ciudat: “România sau istoria, limba, literatura, ortografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi şi moldoveni, cunoscuţi sub numele de români”. Ciudăţenia constă în aceea că nu exista încă o ţară care să poarte acest nume. Unirea Principatelor se va înfăptui 15 ani mai târziu, sub domnia unui mason, Alexandru Ioan Cuza. “Noua” ţară nu va adopta numele de România decât mai târziu, sub regele Carol I. Autorul cărţii se numea Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolae Iorga îl numea “merituosul prieten al Românilor”. Francez de origine, s-a stabilit în 1830 în Muntenia. Până în 1831 a fost profesor, iar între 1831-1834 a fost director al Colegiului Sf. Sava din Bucureşti.

Primul tricolor arborat

Al treilea volum conţine descrierea excursiilor făcute de autor în Ţara Românească şi publicate sub titlul “Ortografie sau plimbări pitoreşti în Munţii Bucegi”. În acest volum – în două capitole ce se întind pe mai bine de 45 de pagini – este relatată o călătorie făcută de Vaillant în iulie 1839, în zona Comarnic – Azuga (sau Între Prahove, cum se numea Azuga pe atunci). Aceste pagini sunt extrem de preţioase pentru noi, în primul rând pentru calitatea lor de a fi cea mai veche relatare a unei excursii în Bucegi. În seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant a plecat din Bucureşti, împreună cu slugerul Angelescu. Au ajuns la Ploieşti în dimineaţa următoare şi, de acolo, la Câmpina şi la Telega, unde au rămas două zile pentru excursii la Slănic şi în împrejurimi. Aici s-au întâlnit cu doi ţărani din Comarnic, Stoica Vodă şi Ion Puiu, care le vor fi călăuze în Bucegi. Obiectivul principal al călătoriei lui Vaillant este mărturisit în ajunul plecării spre Bucegi: “Ziua următoare trecu într-un “far niente” şi în pregătiri pentru ascensiunea din Bucegi, unde, dacă Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor (le drapeau tricolore des Principautes – în text)”. În fine, călătorii, trecând peste Caraiman şi Costila, au ajuns la Vârful Omul, locul în care şi-au propus să fixeze tricolorul. O furtună violentă i-a determinat să amâne acţiunea.
A doua zi, însoţiţi de mai mulţi tineri ţărani şi ciobani, au urcat pe muntele Pleşuva, unde, pentru prima dată în istoria României, este arborat drapelul naţional. “Ajunşi în vârf, tăiem un brad tânăr de 12 m, îi ataşăm drapelul tricolor al Principatelor şi îl înălţăm, cu tot vântul şi ploaia. Acum este arborat, fâlfâie; îl salutam cu strigăte de bucurie şi urări de speranţă în viitor… Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui frumos domeniu, să respecte această emblemă a unei naţiuni care vrea să renască, şi această naţiune va renaşte”, scria Jean Alexandre Vaillant în cartea sa.

Vaillant anticipa România Mare

Aşadar, în 1839, francezul Vaillant cunoaşte “un drapel tricolor al Principatelor, considerat drapel naţional”. El nu s-a dus la Milcov, cum ar fi fost normal, ci pe Omul. Pentru el, deci, Unirea Principatelor era un fapt, care nu aştepta decât o consemnare formală (care avea să întârzie 20 de ani). Ceea ce voia Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, la graniţa cu Transilvania, era recunoaşterea predominanţei româneşti şi în interiorul arcului carpatic, deci anticipa Unirea de la 1918.
În anul următor, 1840, printre iniţiatorii complotului cunoscut în istorie ca fiind al lui Mitică Filipescu, ce urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica, se numără şi francezul “naturalizat” în Muntenia. Alături de iniţiatori se găsea şi Nicolae Bălcescu, un alt mason important al acelei perioade. Denunţaţi, participanţii au fost arestaţi şi condamnaţi la pedepse grele, dar Vaillant, ca cetăţean străin, a fost expulzat. S-a refugiat în Moldova, unde a rămas din noiembrie 1840 până în mai 1841, timp în care a organizat o nouă asociaţie secretă, “Fiii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, a fost nevoit încă o dată s-o ia la sănătoasa. S-a întors în Franţa, dar în timpul Revoluţiei de la 1848 a revenit în Principate, pe care le-a părăsit definitiv după înfrângerea acesteia. Ulterior, a susţinut activ de la Paris Unirea Principatelor.

Paşoptiştii erau masoni

Vaillant era un cunoscut francmason. Ca membru al lojii franceze, el a avut acces în societatea tinerilor intelectuali revoluţionari, rămaşi în istorie ca “generaţia paşoptistă”, generaţie care, în marea ei majoritate, aparţinea Francmasoneriei. Marile personalităţi care au făcut Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Independenţa României din 1877 erau, aproape fără excepţie, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, Gh. Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, până la Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu etc. Apartenenţa la Francmasonerie a permis acestei generaţii, poate cea mai activă din istoria României, să vină în contact şi să întreţină relaţii de strânsă prietenie cu marile personalităţi ale vremii: Michelet, Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi. Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Şi tot din aceste contacte s-ar fi făurit şi tricolorul.

Vechile drapele

Este adevărat că “opţiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roşu, galben, albastru – a fost sesizată pe întreg spaţiul locuit de români” încă din cele mai vechi timpuri (conform “Tricolorul României”, coord. de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – Bucureşti, 1995). Se mai ştie că steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor; era un steag pictat “în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti”(ibidem).
Mai târziu, prin hatiseriful din 1834, sultanul îi acorda domnitorului Alexandru Ghica dreptul ca la “cele ostăşesti” să aibă “alt steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu un cap la mijloc”. Dar culorile erau orizontale, începând cu roşu. Era un drapel ostăşesc şi nu putea fi considerat “naţional”, fie şi numai pentru că acelaşi drapel ostăşesc al Moldovei era bicolor: “pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roşie formează câte un pătrat în fiecare dintre cele patru colţuri” (ibidem).

Horea şi Cantemir

Istoricul Adrian Niculescu afirma în eseul “Prima intrare a României în Europa: paşoptiştii”, publicat în octombrie 1993 în revista 22: “Potrivit celei mai plauzibile dintre explicaţii, tricolorul românesc este şi el un simbol masonic. Cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii. Orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, un alt concept masonic. Cifra trei este numărul perfect. Sunt numai patru ţările europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia, Belgia şi România. O companie dintre cele mai ilustre! Sunt exact ţările cu o puternică origine masonică, născute din Revoluţia Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din risorgimento-ul italian şi din mişcarea de “regenerare” românească”.
Nu trebuie să surprindă faptul că simbolul naţional românesc este de origine masonică, având în vedere abundenţa de personalităţi ale istoriei şi culturii noastre care aparţineau lojilor. În fapt, istoria modernă a românilor este deschisă de doi masoni: Dimitrie Cantemir şi Horea, conducătorul răscoalei românilor ardeleni de la 1784.