Vasile Dub dixit: ”žAntisemitismul, Internaționala proștilor”

Reporter: Care este în prezent situația din punct de vedere numeric a comunității evreiești din Târgu-Mureș?
Vasile Dub: Nu putem fi optimiști din acest punct de vedere. Din 98 de evrei în sens religios, adică cel puțin mama evreică, peste 60% au peste 65 de ani. Făcând o mică aritmetică, din păcate în fiecare an avem decese și numărul evreilor va scădea. Din păcate, aceasta e realitatea, iar în județ, în orașele mai mici gen Luduș, Reghin, Sighișoara, nu mai sunt evrei. Dacă nu se întâmplă minuni, cum de atâtea ori noi sperăm că se va întâmpla, acesta este mersul firesc al unei comunități în care tinerii nu mai există. Nu mai sunt nunți evreiești, nu se mai nasc copii din căsătorii evreiești…

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Holocaustul?
V.D.: M-am născut în 1947. Părinții mei în două forme foarte interesante au supraviețuit. Niciunul din ei n-a fost în lagăr, tatăl meu a fost în detașamentele de muncă forțată unde procentul de supraviețuire diferea de faptul că acestea erau în zona frontului sau lângă front. Din fericire, tatăl meu a fost lângă front. Și așa a fost cumplit prin ce a trecut acolo. Totul depindea de ce noroc ai, de cine era comandant: dacă acesta era un antisemit, el făcea ca viața oamenilor să fie un iad. Dacă era un tip mai normal, de exemplu învățător în rezervă, atunci da, puteai să speri că vei supraviețui.

Rep.: Cum a supraviețuit mama dumneavoastră?
V.D.: Mama din cauză că era foarte săracă nu și-a făcut iluzii, a recunoscut imediat că ceva nu e în regulă atunci când îi duceau spre Austria, pe jos, cu interdicția să nu rămână de coloana lor pentru că oricum vor fi atașați de coloana următoare, iar bărbații erau pedepsiți cu împușcarea dacă făceau acest lucru. Este o întreagă poveste despre cum a evadat și cum a ajuns, ascunzându-se în diverse locuri, până în Budapesta. Deși ocolea gările, în mod paradoxal în gări se citea lista celor care aveau protecția Guvernului elvețian care a eliberat niște pașapoarte pentru un număr de persoane. Deci ea, dacă întâmplarea ar fi vrut, putea să scape pe această cale. Mama a prins sfârșitul războiului în 1945 la Budapesta. Așa a scăpat.

Rep.: Ce v-au spus părinții despre Holocaust?
V.D.: Eu știu despre Holocaust din ce mi-au spus ei, foarte puțin. A fost o temă tabu. Ei, și mulți alții, s-au gândit așa: pentru noi soarta n-a fost prea darnică din cauza faptului că am fost evrei. Voi când o să creșteți mari veți decide ce sunteți. Din cărți sigur că am citit mult. Am avut ocazia să îmi fac o imagine, dar oricine nu a trăit această epocă, imaginea pe care și-o face cu toată bunăvoința este slabă pe lângă grozăvia care s-a întâmplat. Eventual poți să simți sufletește ce s-a întâmplat și sigur mulți oameni realizează cu rațiunea, dar ce spune rațiunea când afirmi că în Târgu-Mureș 5.994 de oameni au rămas la Auschwitz?

Rep.: Ce lecție ar trebui să își însușească generațiile actuale despre Holocaust?
V.D.: Întrebarea e foare bună pentru că de fapt despre asta vorbim. Bun, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Putem face să nu se mai întâmple? Primul răspuns este că sigur că da, sunt alte vremuri, totuși nu mai este așa ca înainte. Nu e adevărat. Acum recent, când a fost războiul din Serbia s-au omorât croații cu sârbii și au fost mii de victime, aici la doi pași de noi. Și atunci oamenii trebuie să știe că dacă un grup social, etnic, este exclus din niște considerente mai mult decât fanteziste din lumea civilizată, și vor începe să ucidă femei și copiii fără apărare, atunci la un moment dat fiecare ar trebui să se gândească: dar dacă roata se învârte și noi vom fi la rând să împărtășim aceeași soartă?

Rep.: Anul trecut în octombrie, la Monumentul Evreilor Martiri de pe strada Călărașilor, o oficialitate spunea că, citez, “Holocaustul nu trebuie ignorat de generațiile care vin.†Ce părere aveți despre ideea de a se discuta mai mult despre Holocaust în școli?
V.D.: Este – aș zice – principala cale ca oamenii de la o vârstă adecvată să înțeleagă ce s-a întâmplat. Eu, din ce am răsfoit prin manualele de istorie actuale, nu cred că un copil care învață în sistemul de învățământ actual, cu un astfel de manual, poate să perceapă ce s-a întâmplat în 1944 să spunem. Ar trebui o educație continuă, un termen la modă, dar ar trebui să învețe poate și părinții care nu au apucat să învețe despre asta. Pe vremea lui Ceaușescu era un subiect tabu treaba asta cu Holocaustul, cu evreii. Nu era o temă agreată. Poate n-au învățat și atunci nu au cum să povestească copiilor. Manualul, repet, nu are cum să dea o imagine asupra istoriei, asupra ce înseamnă anumite evenimente care s-au întâmplat. Ce s-a întâmplat în secolul 20, că una din cele mai civilizate națiuni a făcut să moară în lagăre 6.000 de evrei, dar războiul mondial a însemnat 50 de milioane de victime. Bineînțeles, este o disproporție între modul cum au murit unii și alții, iar educația este singura noastră șansă. Dacă nu vom reuși să-i facem pe cei din actuala generație să înțeleagă ce înseamnă să bagi un copil de trei – patru ani într-un vagon și când îl dai jos să îl pui în brațele bunicii și amândoi să meargă în camera de gazare, până când n-o să înțeleagă oamenii grozăvia acestor lucruri, totul rămâne la nivelul bunelor intenții.

Rep.: Și riscă să se repete, poate în alte modalități…
V.D.: Sigur, riscă să se repete în alte forme dar lucrul este același: să omori copiii care n-au cum să aibă nicio vină, să omori femei care n-au cum să aibă nicio vină, să omori bătrâni fără apărare este împotriva oricărei legi. Și în epocile mai vechi războinicul cât de cât avea o lege care îi salva onoarea: nu îi omori pe cei fără apărare. Ceea ce s-a întâmplat acum contravine celor mai elementare reguli despre onoare, curaj și aproapele nostru. De exemplu, în drumul spre lagăre, unii oameni priveau trenul și plângeau, iar alții zâmbeau și aproape se bucurau. Nu cred că acești oameni se gândeau ce o să fie și probabil dacă ar fi văzut ce se întâmplă li s-ar fi făcut rușine. Ei s-au gândit doar: lasă că e bine, însă acesta e primul pas, ești de acord cu ceva, nu mă interesează, au făcut – să plătească și acest dezinteres este prima portiță spre ceea ce s-a întâmplat. Au fost și oameni care au dat o pâine celor din tren, care au strigat a deznădejde astfel încât cei duși în lagăr să simtă că cineva se gândește la ei și îi plânge. Din păcate, mulți au plecat cu această imagine spre lagăr, cu zâmbetele celorlalți, și știu din sursă personală că au fost evrei care și-au amintit de cei care plângeau după ei și asta a fost pentru ei acel puțin care le-a dat speranță.

Rep.: Și în ziua de azi există antisemitism, dar exprimat mai soft dacă îmi permiteți să vă parafrazez o declarație recentă…
V.D.: Da, există și antisemitismul soft. A fost un publicist pe nume August Bebel, pe la sfârșitul secolului 19, și el a dat o definiție extraordinar de bună antisemitismului: „Antisemitismul este Internaționala proștilor.†Sigur, dacă nu știi despre lucrurile acestea riști să faci gafe sau să nu înțelegi. A nu înțelege pentru că nu știi este din nou o vină pentru că anumite lucruri trebuie să le știi.

Rep.: Cu voia dumneavoastră, vă propun să încheiem cu un ton mai optimist… Am citit o frază rostită de dumneavoastră în revista „Realitatea evreiască†din decembrie 2012: „Hanuka a venit când se pierduse orice speranță. În clipele de întuneric uneori calea care trebuie urmată este lupta deschisă, alteori cea interioarăâ€. Vă rog să dezvoltați puțin ideea…
V.D.: Sigur, Hanuka este o sărbătoare specifică care putem spune că este sărbătoarea speranței, dar tocmai asta înseamnă această atitudine care ne-o dorim de la fiecare. Știm ce s-a întâmplat, omul este așa cum îl educi, cum îl educă colectivitatea, nu există binele și răul amândouă și trebuie să sperăm că da, în timp, sunt o mulțime de semne că mulți oameni aleg să facă binele și trebuie să credem că acești oameni vor fi mai mulți, și ca număr și ca și calitate. Dacă n-ar fi această speranță atunci, am mai spus, trebuie să închidem ochii, urechile și să așteptăm. Nu aceasta e calea, există speranță de mai bine dar asta trebuie să fie printr-o activitate, trebuie să facem ceva. Nu să spunem: „Sigur, Cel de Sus ne va ocroti.†Nu. Trebuie să facem noi. Există și un proverb vechi care zice așa: „E adevărat că Dumnezeu te ajută să stingi incendiul? Este adevărat, dar trebuie să umpli bine gălețile cu apă…â€