23 august 1944… sau cât de aproape a fost Germania de un bombardament atomic

Se împlinesc 70 de ani de la momentul 23 august 1944. Tratat foarte puțin în manualele de istorie din preuniversitar, mai mult sau mai puțin în facultățile de istorie, momentul 23 august 1944 rămâne și astăzi la fel de controversat și naște la fel de multe patimi și controverse când este adus în discuție. Nu există deținători ai adevărului absolut, iar pe măsură ce principalii actori implicați în acele evenimente au plecat dintre noi, există speranța că cercetarea istorică își va impune cuvântul deslușind cu adevărat nu numai culisele organizării și realizării acelui moment, dar mai ales implicațiile ulterioare ale acestuia. A fost revoluție de eliberare națională antifascistă – cum era denumit acest act până în 1989 – sau o lovitură de stat pusă la cale de Palat și cele patru partide implicate, cu sprijinul nemijlocit al Armatei? Ce s-a întâmplat de fapt atunci? A fost important acest act? De ce? A schimbat el ceva în mersul războiului care, oricum, era pe final?

 Care era situația militară în anii 1943-1944?

La mijlocul anului 1943, pe frontul de Est, forțele sovietice erau în plină înaintare. Ofensiva sovietică urmărea mutarea frontului în zona Lemberg-Cernăuți-Nistru și era doar o chestiune de timp până când aveau să ajungă la granițele României pentru a o ”elibera”. În același an, 1943, forțele germano-italiene din Africa de Nord erau înfrânte de Aliați aceștia având astfel posibilitatea să debarce în Italia și să deschidă un nou front în Europa. Debarcarea reușită a Aliaților în Normandia (Operațiunea Overlord), din iunie 1944, a indicat clar că războiul este aproape de final și că înfrângerea Germaniei este iminentă. Pentru aliații Germaniei – inclusiv România – se punea problema supraviețuirii post-război. Factorii de decizie de la București – și mă refer în primul rând la guvernul Antonescu – căutau soluțiile optime pentru a ieși onorabil din război, pentru a evita desfășurarea acțiunilor militare pe teritoriul național și intrarea ei sub dominație sovietică, în același timp cu înlăturarea suspiciunilor din partea Germaniei. Întrucât mareșalul Antonescu dorea ca ieșirea din război să se facă la modul amiabil și leal față de partea germană, cercurile de la Palat au preluat inițiativa și au pus la punct planul de ieșire din război, în condițiile în care ofensiva declanșată de sovietici în ianurie 1944 s-a dovedit a fi una foarte impetuoasă, iar România se îndrepta spre o singură soluţie, capitularea fără condiţii, decisă dealtfel de Aliaţi pentru Germania şi statele satelite ale acesteia, la Teheran şi Yalta. La data de 16 martie 1944 s-a ordonat mobilizarea generală a Armatei Române.

 ”Trădarea românească”, o legendă

 În aprilie 1944, Aliaţii au anunţat condiţiile în care acordă armistiţiu cu garanţii statelor „satelite” între care intra şi România, după ce anterior, în martie 1944, generalul englez Henry Wilson transmises la Bucureşti un ultimatum la care a primit răspunsul românilor pe data de 2 aprilie 1944. Enlezii cereau ca trupele ruseşti să treacă în Moldova, peste liniile apărate de români, aceştia să predea armamentul (şi imediat să urmeze înapoierea armamentului), întoarcerea armelor şi declanşarea ofensivei împotriva Germaniei, acţiune apreciată ca „trădare” de către mareșalul Antonescu. Aflat în dificultate fiind pus să aleagă între conștiința de militar de onoare și realitățile momentului, Antonescu a solicitat părții germane să susțină frontul în fața ofensivei sovietice, altfel partea română nu se mai consideră obligată a-și menține obligațiile asumate anterior față de germani, trebuind să găsească singură o soluție pentru evitarea ocupării țării de către sovietici. Înainte de a pleca la ultima întrevedere cu Hitler, în seara zilei de 4 august 1944, Antonescu a dat dispoziţii ca în situaţia în care va fi arestat de germani şi reţinut acolo, să fie constituit un nou guvern care „să fie garantat cu forţă”. Iată ce spune istoricul american Larry Wats, în lucrarea ,,Fereşte-mă Doamne, de prieteni” (Editura RAO- 2011): ”După avertizarea repetată a Berlinului că cele două ţări se vor despărţi dacă nu va fi menţinut frontul, la 23 august 1944, Bucureștiul a oferit, şi comandantul german de la Bucureşti, generalul Ernst Gerstenberg a acceptat, un termen de retragere de 15 zile. Aceeaşi ofertă a fost ulterior făcută de Mannerheim şi acceptată de comandantul german din Finlanda, generalul Lithar Rendulic. Spre deosebire de Rendulic din Finlanda, Gerstenberg şi-a călcat cuvăntul şi a bombardat capitala, provocănd reintrarea instantanee a României în război, contra forţelor germane şi maghiare. Legenda trădării româneşti a fost după aceea propagată de ceilalţi membrii ai Tratatului de la Varşovia (mai ales de maghiari şi est-germani), iar duplicitatea generalului Gerstenberg a fost îngropată foarte adânc…(fila 161).” Arestarea lui Antonescu și a principalilor săi colaboratori, de către Regele Mihai și forțele grupate în Blocul Național Democrat, instalarea unui nou guvern și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, sunt fapte de acum bine cunoscute și nu voi insista. Așa cum nu voi insista nici asupra destinului nefericit al principalilor actori ai momentului, indiferent de tabăra în care s-au aflat la momentul 23 august 1944. Mai puțin discutate și analizate au fost însă implicațiile ulterioare ale acestui act.

Cât de aproape s-a aflat Germania de un atac american cu bomba nucleară?

 Potrivit mai multor analiști militari, astăzi este bine cunoscut faptul că actul de la 23 august 1944, din România, a însemnat scurtarea acţiunilor militare în Europa cu aproximativ 6 luni. Mai puțin cunoscută este însă lucrarea – analizată de col.dr. Alexandru Manafu – intitulată „O lume sub arme”, de Gerhard Weinberg și apărută la New York în 1994. Autorul cărții afirmă că „Există dovezi potrivit cărora, F. D. Roosevelt s-a străduit ca primele bombe atomice să fie realizate astfel încât să poată fi utilizate împotriva Germaniei, să fie lansate asupra acestei ţări, iar cele fabricate mai târziu să fie lansate împotriva Japoniei, în ambele cazuri, pentru scurtarea rapidă a războiului…” (pagina 573). De aici și concluzia pertinentă și firească a domnului col.dr. Alexandru Manafu că gestul României (actul de la 23 august 1944 – n.m.) care a influenţat reducerea acţiunilor militare cu cca. 6 luni, a determinat evitarea unui bombardament atomic asupra Germaniei, deci asupra Europei cu toate implicaţiile nefaste ce ar fi urmat. Ca să putem avea un termen de comparație, am putea să ne gândim la cazul Japoniei, țară care a fost ”pedepsită” de americani cu două bombe atomice. Rămâne ca într-un viitor nu prea îndepărtat, istoricii militari să tragă concluziile care se impun asupra momentului 23 august 1944 și a implicațiilor lui – mult mai vaste și importante, se pare – decât cele pe care le cunoșteam noi până în prezent.