Un sas din Reghin, negociator de ”libertate condiționată”

Pe baza studierii arhivelor CNSAS, istoricul Florian Banu alături de un colectiv lărgit, a publicat de curând un volum de documente ale fostei Securități române, menit a clarifica unele aspecte privind condițiile în care au emigrat sașii și șvabii, precum și evreii originari din România. Legăturile dintre cele două state în vederea perfectării modului de obținere a vizelor de către cetățenii români de naționalitate germană au debutat în 1962 și au avut loc între serviciile secrete din RFGermană și Direcția de Informații Externe (DIE) a României. În prima fază a negocierilor au fost folosiți avocatul Crăciun Șerbănescu (agent al Securității române) și avocatul Garlepp Ewald, din Stuttgart, tot o acoperire pentru un agent al Serviciului Secret german. Pe baza documentelor pe care le-am găsit și studiat în arhivele mureșene am putut însă constata faptul că la un moment dat, în ”această ecuație”, partea germană a folosit și organizația germană Landsmannschaft, condusă timp de aproape 20 de ani de reghineanul Erhard Plesch. Un personaj de care se interesa- pe căi specifice – și Securitatea română. Am mai constatat și faptul că DIE a colaborat excelent cu Securitatea mureșeană (în mod cert, cu toate Securitățile locale din regiunile unde existau etnici germani) coordonând o vastă operațiune de obținere de informații din spațiul vest-german prin intermediul unor cetățeni români de etnie germană, întrați în sfera de interes a Securității mureșene.

Cât ”costa” un etnic german?

–         un titrat (cetățean cu studii superioare) = 11.000 de mărci vest-germane;

–         un student = 5.500 de mărci vest-germane;

–         un tehnician = 2.900 de mărci vest-germane;

–         unul fără pregătire = 1.800 de mărci vest-germane;

Se estimează că din 1962 și până în 1989 au plecat din România circa 250.000 de sași și șvabi, dar evidențe foarte clare privind aceste plecări există abia din 1970. Negocierile purtate de cele două părți au fost neoficiale, acest demers fiind negociat exclusiv de serviciile secrete din cele două țări. Mai trebuie spus că cea mai mare parte a acestor fonduri obținute din tranzacțiile cu vize pentru sași și șvabi a fost virată la bugetul de stat și o mică parte a fost folosită pentru achiziționarea de tehnică operativă (aparatură de filaj și interceptare, citire microfilme, etc.)

 Reghineanul Erhard Plesch, schiță de portret

 S-a născut în 1910 şi a plecat din România în condiţiile create de evoluţiile celui de-al Doilea Război Mondial. În fosta RFG – stat apărut prin împărţirea Germaniei în două – a devenit o persoană publică foarte cunoscută şi implicată în ajutorarea saşilor ce doreau să emigreze din România. Deputat şi preşedinte al organizaţiei Landsmannschaft, Erhard Plesch, un sas originar din Reghin, era cunoscut în cele mai importante cercuri ale statului german. Dar era – cum altfel? – cunoscut şi de Securitatea mureşeană care se interesa pe căi specifice de persoana sa, de cercul său de relaţii, precum şi de preocupările sale.

 Deportați în Bărăgan sau în URSS

Pe data de 12 mai 1943, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei naziste, a încheiat un acord cu mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului român. Potrivit prevederilor acestui  acord, cetăţenii români de etnie germană care se aflau sub arme sau urmau să fie încorporaţi în armata română, puteau să opteze pentru continuarea, respectiv satisfacerea integrală a stagiului militar în unităţi ale armatei germane. Acest fapt era valabil şi pentru ofiţerii de carieră, etnici germani, dar care la momentul respectiv serveau în armata română. Drept urmare, mulţi etnici germani, saşi şi şvabi, ofiţeri şi trupă, au optat pentru trecerea în armata germană, adică în Wermacht, dar şi în temuta şi atât de detestata Waffen-SS, precum şi în Organizaţia Todt – o unitate specială de construcţii militare – şi în întreprinderi profilate pe producţie de război. Potrivit unor aprecieri, în Waffen-SS au servit circa 62.000 de etnici germani din România, iar din totalul acestora, circa 2.000 au fost repartizaţi la paza lagărelor de concentrare de la Lublin, Dachau şi Auschwitz. Pentru etnicii germani supravieţuitori ai celui de-al doilea război mondial şi care s-au întors în România – doar câteva mii – a început calvarul, un calvar generat în parte şi de neinspirata lor opţiune pentru Waffen-SS. Deportaţi în Bărăgan sau în URSS, încadraţi în detaşamente de muncă obligatorie, uneori alături de propriile lor familii, lăsându-şi agoniseala de o viaţă în mâinile statului comunist, saşii şi şvabii din România au trăit mari drame existenţiale. Nu erau singulari în drama lor, împărtăşeau de fapt drama unui întreg popor, poporul român, intrat sub dominaţia regimului comunist de inspiraţie sovietică. Drept urmare, mulţi dintre etnicii germani, care au avut şansa să scape şi din această a doua încercare a vieţii lor şi-au dorit să emigreze în RFGermană. Organizaţia cea mai serios implicată în emigrarea saşilor a fost Landsmannschaft, condusă timp de aproape 20 de ani de reghineanul Erhard Plesch.

 Sursa  mureșeană „Păcuraru”, informează…

În nota-raport de serviciu întocmită pe data de 14 octombrie 1966, ofiţerul B.I. din securitatea mureşeană, menţiona cât se poate de detaliat condiţiile în care avusese loc întâlnirea dintre sursa „Păcuraru” şi Erhard Plesch. Contactul se făcuse prin Hugo Kosch, din Munchen, originar tot din Reghin, dar care, om de bună credinţă apelase la Plesch la cererea sursei „Păcuraru” care-i solicita să-i intermedieze un consult urgent la un medic specialist cardiolog. Soţia sursei simulase un atac de cord tocmai pentru a invoca nevoia unui medic specialist, la care nu se ajungea fără planificare, iar pentru cei aflaţi în vizită în RFG era şi mai greu, fapt care făcea necesară o anume intervenţie. Ori cine era mai în măsură decât Plesch să facă acest lucru? „Plesch m-a întrebat – scria ofiţerul recrutor B.I., pe baza notei-informative oferite de sursă – cine suntem şi de unde venim? La răspunsul nostru că suntem din Reghin şi că am venit în vizită la rudenii, ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta.” Sursa „Păcuraru” şi soţia sa, se întorsese de puţin timp dintr-o vizită din RFG, de la rudele soţiei, dar cei doi mai beneficiaseră de aprobări legale şi anterior, ei făcând o vizită în aceeaşi ţară şi în 1965, ocazie cu care vizitaseră şi alţi cunoscuţi originari din Reghin, pregătind probabil terenul pentru contactarea lui Plesch, aşa cum dealtfel primiseră sarcină de la securitatea mureşeană. Referitor la durata dialogului cu Plesch şi conţinutul celor discutate, sursa „Păcuraru” menţiona că „Mare parte din cele 40 de minute cât a durat vizita au fost folosite de Plesch în vederea identificării familiei soţiei sursei, care este originară din Reghin…Plesch a făcut o apreciere pozitivă la adresa învăţământului din ţara noastră afirmând printre altele că lichidarea analfabetismului va avea urmări deosebit de pozitive pentru ţara noastră.” „Sursa a observat – mai scria ofiţerul B.I. în raportul său – că cel în cauză(Plesch – n.a.) este foarte bine informat în ceea ce priveşte situaţia unor familii săseşti originare din Reghin.”

 Cine era însă Hugo Kosch?

Născut la Reghin în 1877, Kosch a urmat Şcoala militară de cadeţi de la Sibiu, apoi a participat la Primul Război Mondial, pe frontul italian. La sfârşitul răyboiului a optat pentru a fi integrat în Armata română. La 44 de ani, Kosch era deja colonel şi comandant de regiment având posibilitatea să ajungă general la nici 50 de ani. Evi­dent că biografia lui Hugo Kosch, cel de-al treilea reghinean, nu are aproape nimic senzaţional. Dacă impresionează ceva în mod deosebit este faptul că, înainte cu puţin timp de a muri (la sfârşitul anului 1967) Kosch – care era stabilit în Germania de aproape 40 de ani – a cerut ca urna sa cu cenuşă să-i fie depusă în cavoul familiei din Reghin. Dacă încercăm să citim printre rânduri vom înţelege că biografia sa, probabil, ascunde şi ceva dezamăgiri de ordin personal. După mai puţin de cinci ani petrecuţi în armata română, la vârsta de doar 45 de ani, a cerut să fie pensionat la cerere, cu toate că ar mai fi putut servi cel puţin 10 ani în armată. De ce? E greu de spus. Kosch, la fel ca ceilalţi doi nu a lăsat niciun fel de memorii. Doar însemnările la­pidare de pe fişele de personal ale armatelor în care au servit cu conştiinciozitate, reuşesc să recompună, în linii mari, momente din existenţa unor militari de carieră. În mod cert că au fost adevăraţi profesionişti ai armelor.

 Suspiciunile lui Plesch

Erhard Plesch avea şi el întrebările sau poate suspiciunile sale, iar una dintre acestea se referea la modul de obţinere a paşaportului de către sursă. „Plesch s-a interesat amănunţit – scria acelaşi ofiţer B.I. citind sursa – despre modul cum sursa a obţinut paşaportul. A menţionat că sora lui (Plesch – n.a.) care trăieşte la Sibiu nu a putut obţine paşaport din cauza lui, deşi el este o persoană apolitică. Sursa l-a întrebat pe Plesch dacă intenţionează să vină la Sibiu, întrebare la care Plesch nu a răspuns.” Interesul deosebit al securităţii mureşene îl reprezenta însă organizaţia pe care o conducea Erhard Plesch. „Plesch a arătat sursei – scria ofiţerul B.I. – că el, în calitate de preşedinte, are în subordine 30 de salariaţi şi că organizaţia sa cheltuieşte anual circa 100.000 de mărci pentru ajutorarea celor care trăiesc în România.” În încheierea notei-raport de serviciu, ofiţerul B.I. consemna sec: „Nota a fost furnizată de sursă ca urmare a sarcinilor trasate în completare la nota din 28.09.1966.” Sursa „Păcuraru” s-a dovedit şi pe parcursul anilor următori necesară şi eficientă, chiar dacă după 1969, între România şi RFG s-au născut relaţii diplomatice deosebit de utile pentru ambele părţi. Însă „războiul subteran” îşi are regulile sale, iar a lăsa „garda” jos nu face parte din aceste reguli.