Cum găsim prietenia?

Îmi aduc aminte cu nostalgie, dar şi cu o plăcută relaxare, ca atunci când răsufli uşurat că ai terminat un lucru, care-ţi cerea concentrare şi efort, de orele de literatură română sau universală, din liceu. Care, în afară de date biografice despre autor, bibliografii, lecturi peste lecturi, cuprindeau şi amănunte, unele picante, altele prezentate doar cu titlu informativ, despre autor. Erau acele detalii pe care le ţineai minte fără nici un efort deosebit. Pur şi simplu îţi rămâneau întipărite în memorie. Tabieturile lui Balzac, nopţile sale nedormite, exerciţiile de voinţă ale lui Eliade, încercările chinuitoare ale lui Rebreanu de a găsi formula ideală pentru începutul vreunui roman, acea frază perfectă, fără de care evenimentele nu-şi puteau urma cursul epic şi personajele nu se puteau constitui în entităţi româneşti. Frământările acestea le cunoaştem cu toţii. Chiar dacă nu avem preocupări sau veleităţi de scriitori. Se întâmplă uneori să fim atât de absorbiţi de o idee, de un gând şi în acelaşi timp să ne fie aşa de teamă să-l ducem până la capăt, să săpăm în adâncurile sale, încât, de multe ori, ne mulţumim să rămânem undeva la suprafaţa sensurilor sale. De frica a ceea ce am putea descoperi dincolo de ce se vede, dincolo de aparenţa lucrurilor. De mult mă tot întreb ce este prietenia. Încă n-am găsit o definiţie. Poate nici n-am avut curajul necesar s-o caut. Acolo unde trebuie. Oare unde trebuie căutată prietenia? Este ea în noi, ca o prezenţă permanentă, dar care se cere găsită? Sau este ea în celălalt, ca un dar pe care trebuie însă să-l cauţi, să-l adulmeci, să-l momeşti, să-l câştigi, în ultimă instanţă? Şi ce este ea? Ca şi iubirea, este greu de definit. Poate chiar imposibil. Cu toate că întreaga noastră existenţă, întreaga noastră fiinţă gravitează în jurul ei. Ne zbatem, ne luptăm, strângem din dinţi. Le facem pe toate pentru a ne bucura de o clipă de dragoste, de o strângere de mână sinceră şi prietenoasă. Poate că prietenia este ceva foarte simplu, foarte firesc. Noi îi căutăm sensuri metafizice şi absconse. Poate este atât de aproape de noi, dar nu ştim s-o vedem, n-o recunoaştem în acel “Bună dimineaţa!” spus cu zâmbetul pe buze, în acele clipe în care suntem ascultaţi cu îngăduinţă, povestind despre micile noastre supărări sau în invitaţia la un pahar de vin. Sau în bunăvoinţa, fără vreun scop anume urmărit, de a împărţi cu celălalt ceea ce ai. Sau în înţelepciunea de a-i da celui în nevoie cel mai bun sfat. Şi mai ales în constanţa, în permanenţa sentimentului. Indiferent de ce curs iau lucrurile până la urmă. Nu cred că o prietenie adevărată poate vreodată să moară, să dispară, să se risipească. Poate, într-adevăr, să evolueze, să se transforme, să câştige în profunzime, să capete noi dimensiuni, mai complexe. Dar nu are cum să nu mai fie.