“Singura relaţie care mi-a dat echilibru a fost cea cu Dumnezeu”

ZIARUL de Mureş: Ce a câştigat Justiţia, prin decizia luată de CSJ în două rânduri, odată cu un complet de 3 judecători şi odată cu 9 judecători, de a vă elibera, chiar şi cu această presiune din partea instituţiilor statului, respectiv presiune politică?

Andreea Ciucă: Mi se pare în primul rând că a câştigat justiţia română prin profesionalismul, conştiinciozitatea şi curajul celor 12, în total, judecători ai CSJ. Acum s-a spus în mod clar, răspicat, în decizia pronunţată de completul reunit în plen, că o arestare în România, pentru a fi legală, pentru a corespunde normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie pronunţată de un judecător. În urma hotărârii acestui complet se dispune punerea mea de îndată în libertate dacă nu sunt în puterea unui mandat eliberat de un judecător. Hotărârea reprezintă o revoluţionare a structurilor împietrite de drept procesual penal român. Aş fi vrut ca această schimbare să se producă pe baza intervenţiilor mele şi ale colegilor mei la diferite seminarii, pe baza lucrărilor făcute privind jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie dar, din păcate, aceste căi normale nu au fost de ajuns, se pare că ele nu au fost îndestulătoare pentru a sensibiliza organele legiuitoare. Mă refer mai întâi la Ministerul Justiţiei, speram să cimenteze un astfel de proiect şi într-un timp scurt să-l înainteze organului legiuitor, să facă demersuri să-l prezinte, ca acesta să fie adoptat şi să fie, în sfârşit, în concordanţă cu normele europene.
Un exemplu semnificativ, cred, procurorul polonez avea exact aceeaşi poziţie cu procurorul român. Vreau să vă spun că după o condamnare  semnificativă a Curţii de la Strassbourg statul polonez a schimbat într-un timp foarte scurt legislaţia procesuală penală, astfel că din 1996, după ce s-a afirmat că procurorul nu este independent, face parte mai mult din executiv decât din puterea judecătorească. Statul polonez s-a aliniat şi a avut în vedere norme în concordanţă cu cerinţele europene. Statul român însă nu s-a conformat şi a aşteptat ani de zile, a mai fost o hotărâre în 2000, iată că suntem la hotărârea Pantea din 2003, dar nimic din jurisprudenţa CEDO nu i-a sensibilizat atât de mult pe cei îndriduiţi, încât să vedem o schimbare în concordanţă cu obligaţia asumată odată cu semnarea de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. S-a ajuns din păcate la acest punct cu preţul suferinţei mele, dar singura satisfacţie este, că de azi înainte, sau mai degrabă de la data pronunţării hotărârii, fiecare judecător este conştient că el face parte din puterea judecătorească şi că el are abilitarea de a analiza starea de libertate şi de a pronunţa pe baza unor indicii temeinice măsura arestului preventiv.

ZMS: Noi am analizat existenţa unui complot pus la cale de procurorii PNA, senatorul Dumitru Pop, vicepreşedintele PSD Târgu Mureş, Viorel Ţibrea, şi judecători ai Curţii de Apel. Care este opinia dvs. legată de acest scenariu, şi ce credeţi că a determinat luarea acestei măsuri drastice – arestarea? Se justifică arestarea prin faptul că aţi promis dezvăluiri şocante despre mafia din justiţie şi politica locală?

A.C.: Cântăriţi şi d-voastră această legătură pe baza datelor pe care vi le voi da. Într-adevăr, pentru ziua de vineri programasem o conferinţă de presă (pe data de 6 iunie), iar joi, în jurul orelor 11-12, după cum îmi era obiceiul, urma să-i anunţ pe toţi reprezentanţii presei locale şi pe corespondenţii ziarelor. Nu am reuşit să fac acest lucru datorită înscenării, care cu meticulozitate a fost regizată. În această conferinţă aş fi făcut nişte declaraţii punctuale concrete, bazate pe dovezi. În primul rând aş fi prezentat nişte înscrisuri care ar fi spus foarte multe despre Tribunalul Mureş, despre ceea ce a fost Tribunalul Mureş, despre ceea ce tindea să ajungă din nou Tribunalul Mureş, cu concursul unor colegi pentru care independenţa justiţiei însemna doar un cuvânt într-o lege sau carte.

Conflictul de la Tribunal

ZMS : Se tot discută despre două tabere de judecători în sânul Tribunalului Mureş. Se mai discută despre un conflict, nu foarte public, dar foarte acut între dvs şi actualul preşedinte al Tribunalului MureşÂ…

A.C.: Despre judecătorii care m-au susţinut au încercat unele, mai exact un singur ziar, Adevărul, să facă unele speculaţii. În unele ziare a apărut cifra judecătorilor care în prima noapte, zi de calvar, au fost alături de mine, în număr de 40, televiziunile au confirmat această cifră, corespondenţii locali ai televiziunilor au spus chiar spre sfârşitul zilei – 60 de oameni. Vă rog să ţineţi seama că în tot judeţul Mureş există 88 de judecători, nu la Tribunal şi Curtea de Apel, aşa cum a precizat preşedinta doar a Tribunalului, ci în tot judeţul sunt 88 de judecători. Vă rog să vedeţi care este proporţia celor care mă susţin pe mine, în această proporţie veţi găsi peste 2/3 , încă din anul 2001 de când au început repetatele controale la Tribunalul Mureş, care au dus la concluzia că în această perioadă am fost mai degrabă controlaţi, puşi să dăm note explicative, audiaţi, controlaţi din nou, cerându-ni-se o serie de documente azi, mâine şi peste trei luni la fel. Deci am fost mai degrabă controlaţi decât lăsaţi să muncim în contextul în care numărul de dosare creştea şi complexitatea lor asemenea.

ZMS: Când vor fi făcute publice aceste dezvăluiri şocante ?
 
AC : Încep prin a spune că au fost, în total, 10 controale la Tribunalul Mureş, surprinzător fiind însă un fapt: s-au pus la dispoziţia organelor de control, sute de pagini, sute de înscrisuri, atestând ceea ce spuneam la început, situaţia dezastruoasă în care am găsit Tribunalul Mureş, când am venit, situaţia în care se afla el în ultimii 2 ani, contribuţia negativă concretă a unora, puţini, dar existenţi dintre colegi. Dar cu toate acestea nici nu au fost luate în seamă. Aceasta a fost, din păcate, ideea călăuzitoare a controalelor. Orice au spus colegii, nu doar eu, orice au scris sau solicitat, concret, cu curaj, prin  memoriile făcute, a fost respins. S-au făcut memorii la Inspecţia Generală din cadrul Ministerului Justiţiei, la Consiliul Superior al Magistraturii, ministrei justiţiei, dar nici unul din ele nu a avut rezonanţă. La nici unul dintre ele nu s-a răspuns, noi nu am ştiut niciodată de ce suntem controlaţi, cine a sesizat ceva în legătură cu noi şi pentru ce a dat ordinele de controale, în ce limite, cu privire la ce, în ce temei, chiar dacă colegii le-au solicitat cu insistenţă şi pe baza unor temeiuri legale, nepermiţându-ne să fim anunţaţi în legătură cu ceea ce se întâmpla cu noi.
În schimb, surprinzător, ceea ce au scris, dintr-un condei, în 2-3 note câţiva colegi de-ai noştri, adică 2-3-4, a fost luat în considerare fără nici o verificare, a fost expus în faţa noastră cu putere de adevăr, cu ocazia audierilor noastre, în pofida tuturor înscrisurilor prezentate. Este de necrezut cum au putut să-şi închidă ochii pentru a nu vedea, şi să-şi astupe urechile pentru a nu auzi, ca să citez un pasaj biblic, toţi aceşti reprezentanţi ai MJ în doi ani şi jumătate. Cu toate că îmbrăţişau ideile minorităţii dintre noi, deci ideile celor 3-4 colegi, în scris, niciodată nu ne-au comunicat deficienţe, nu au dispus măsuri care să conducă la schimbări în conducerea TM, deci nu au formulat punctual elemente negative care să determine bulversări, cercetări, sau reacţii disciplinare. Cu toate acestea, ultimul raport al Inspecţiei Generale din cadrul MJ a fost din nou solicitat de către colegii magistraţi, de către partea mare a colegilor magistraţi, peste 2/3, dar nu li s-a comunicat absolut nimic. Îmi aduc aminte acum, datorită speculaţiilor care s-au făcut că doar câţiva colegi aveau această opinie. Nu, ei au făcut bloc comun în ultimii 2 ani şi jumătate. Îmi aduc aminte acum că şi pentru aprobarea modificării Constituţiei este nevoie de o fracţiune de 2/3. Colegii au fost cu mine în proporţie mai mare de 2/3 în aceşti 2 ani şi jumătate. Ultimele rapoarte trimise la CSM , de fapt ultimele două memorii datate pe 25-27 mai, au rămas fără nici un efect, din nou ele au fost trecute sub tăcere. Surprinzător, ultimul raport al Inspecţiei Generale, ultimul din salba celor 9 controale, când credeţi că este prezentat PNA-ului? În momentul în care se fac speculaţiile celei de-a doua şarje de învinuiri care mi se pun, pe nedrept, în cârcă. Astfel că, la a doua audiere a mea, mi se spune că există un raport al Inspecţiei Generale, care a fost trimis de PNA şi în care se semnalează nereguli, care fac obiectul învinuirilor din acestă şarjă. Cântăriţi şi dumneavoastră aceste coincidenţe şi trageţi concluziile care sunt foarte lesne de formulat.
ZMS: Acest conflict, s-a purtat şi prin intermediul documentelor, în rapoarte, note, denunţuri Â…
AC: În doi ani şi jumătate, magistraţii, este vorba de judecători, pe baza legii, au solicitat să li se spună cine face aceste sesizări, care sunt aceste sesizări, cine a emis ordinele pentru control, care este conţinutul acestor ordine, care sunt concluziile notelor de control, în ce măsură s-au avut în vedere notele noastre, dacă argumentele colegilor au fost respinse, pe ce bază motivată au fost respinse, aşa cum solicită şi cum face un judecător. Toate aceste întrebări au rămas fără răspuns timp de 2 ani şi jumătate, toate aceste întrebări au rămas fără consecinţe. Deodată, după ce eu am fost arestată, apare un fulminant raport după care procurorii se iau, de fapt, şi îmi aduc învinuiri, şi care sunt opiniile exprimate în cursul acestor 2 ani şi jumătate de acea minoritate a colegiilor noştri, 3-4, şi în speţă, din acestă minoritate făcând parte actuala conducere a Tribunalului Mureş. Conţinutul acestor învinuiri se poate verifica şi se poate face lesne o investigaţie între colegi despre învinuirile aduse nouă de această actuală conducere pe parcursul controalelor. Învinuirile şi susţinerile acestei conduceri se potrivesc ca o mănuşă, din păcate această mănuşă s-a văzut doar la suprafaţă, nimeni nu s-a mai chinuit însă să vadă ceea ce conţinea.
Cine este ţibrea?

ZMS: Ce credeţi că l-a determinat pe Viorel Ţibrea să joace rolul de momeală în înscenarea care vi s-a făcut? Cât de bun prieten v-a fost Viorel Ţibrea?
AC : În ceea ce priveşte nemaipomenita şi nemaiîntâlnita modalitate de înscenare care a dus la concluzia extraordinarei mele periculozităţi sociale, până într-atât încât a trebuit să se facă o desfăşurare a trupelor DIAS, când nici în cazurile celebre române nu am văzut, voi face câteva precizări. Este aproape imposibil de imaginat cum s-a produs marea schimbare în psihologia lui Ţibrea, cum a evoluat sau mai degrabă a involuat el, de la declaraţii de iubire repetate la declaraţia de denunţ. Şi totuşi, există semne care indică această schimbare de neexplicat. Cel puţin trei semne concrete care atestă clar modalitatea în care s-a lucrat asupra psihicului lui Ţibrea. Iar în acelaşi timp aceste semne reprezintă şi importante elemente ale strategiei mele legale din acest dosar. De aceea nu voi intra foarte tare în amănunte cu privire la ele. Cert este însă că dincolo de pânza ce s-a ţesut în jurul lui, atitudinea îi rămâne de neiertat. Chiar dacă există un om în viaţa noastră care ne face confidenţe, care ne solicită sfaturi, care ne cere părerea, care ajunge să plângă pe umărul nostru, ne ataşăm de el chiar şi în afara unor relaţii de colaborare profesională, cu atât mai mult cu cât aici confidenţele erau de o profunzime extraordinară. Elemente sunt foarte multe şi o să le spun în momentul în care ele vor conta ca eficienţă juridică. Dar credeţi-mă că sunt foarte multe şi pertinente, ele fiind cunoscute clar şi de persoanele din jurul meu. Interesant este însă că, aşa ca un amănunt, el s-a hotărât să spună toate aceste minciuni după ce mandatul meu de preşedinte a expirat. Ceea ce nu a luat în considerare este însă “calitatea” de delator, care îl va urmări pe el şi pe întrega lui familie, chiar şi la următoarea generaţie. În această situaţie aş fi ales mai degrabă oprobiul sau ameninţarea sau chiar lipsa unor resurse financiare, decât să-i fac aşa ceva unui om căruia ani de zile nu am făcut altceva decât să mă străduiesc să-i câştig încrederea.
Dincolo de gratii

ZMS : Ce a învăţat un judecător, după experienţa câtorva zile de detenţie ?

AC : Concluzia cea mai tare din această experienţă umană, pentru că trebuie să vorbim de două planuri, este următoarea: din studiile psihologice făcute nu doar în România, rezultă că cel mai greu suportă regimul, intelectualii. Dintre aceştia cel mai greu le este magistraţilor. Pentru că, pentru un magistrat a te afla acolo înseamnă o decădere şi o umilinţă pe care o simţi prin toţi porii, datorită naturii meseriei. Spun că pe lângă acest extraordinar şoc, am mai înregistrat unul la fel de puternic. E manifestarea visului oricărui deţinut să aibă pe lângă el, în penitenciar, un procuror sau un judecător. Chiar şi acolo, interesant, s-au format două tabere. O să încep cu sfârşitul. În momentul în care ocoleam penitenciarul, unii strigau “Felicitări frumoaso, du-te acasă la familie şi copil!”, iar alţii, ca să vedeţi care a fost impactul mediatizării, strigau “Aşa îţi trebuie (înjurătură)Â…!”, “du-te la italianul tău…..(înjurătură)”. Nu vă mai spun că au fost nopţi în care în urletele lor, unul sau doi dintre deţinuţi, se ocupau doar de persoana mea, de neamurile mele, şi cel mai dureros Â… de copil. Ca să îi stăpâneşti, trebuia să prevezi când îl apucă pe unul datorită căldurii, statului în cameră, ambianţei, să înceapă să urle. Sau să prevezi când va fi la televizor o declaraţie fulminantă. Personalul în penitenciar este puţin. Cu toată strădania lor, cu toate observaţiile pe care le-au făcut, n-aveau cum să le ţină gurile închise. Acesta a fost un şoc extraordinar. 
ZMS: Care au fost momentele grele din experienţa pe care aţi trăit-o?
AC: Trebuie să spun că desfăşurarea aceea de trupe DIAS. Colegii de celulă spuneau că nici în cazul Pasaris nu au văzut o asemenea desfăşurare de forţe. Simpla lor prezenţă poate să aducă o zguduire psihologică. Iarăşi un punct culminant al greutăţii psihologice a fost drumul spre Bucureşti, în microbuzul Poliţiei, alături de 5 membri ai DIAS. Ştiam ce se întâmplă, nemaispunând că percheziţia a fost făcută în lipsa mea, în lipsa avocaţilor mei, deci de fapt eram şi după tracasare şi după oboseala fizică. Se spunea că am luat 680 de milioane, apoi un miliard. Era aşa o tevatură de parcă aş fi luat toţi banii din buget. Pare o telenovelă, dar credeţi-mă că de data asta viaţa a bătut filmul. Îmi mai aduc aminte un moment care a fost de asemenea zguduitor. Când am văzut placa Penitenciarului Rahova “Penitenciar de maximă siguranţă”. Ceea ce confirma deci ceea ce se derulase până atunci, cu periculozitatea mea socială nemaiîntâlnită. Există o regulă la toate penitenciarele de maximă siguranţă. Sunt două uşi, prima se închide în urma ta, iar cea de a doua nu se deschide. Prima uşă face un zgomot gros, de neimaginat, lugubru, se închide încet, încet. Şi rămâi între două uşi închise. A fost ceva demenţial. Şi atunci, şi la interogatoriu, şi pe drum, şi în cele aproape 14 zile, singurul remediu, singura relaţie care mi-a dat echilibru a fost cea cu Dumnezeu. Dar şi aici, pentru a vedea efectul a ceea ce mi-au făcut, în prima zi am început, şi dacă continuam cu această îndoială ajungeam psihic dereglată, deoarece era singura relaţie trainică ce mi-a rămas. Am început să mă îndoiesc. “Doamne, de ce mi-ai dat aşa ceva? Tu ştii ce n-am făcut, tu ştii toate gesturile mele, dar mai ales ştii ce am încercat să fac pentru această instanţă în ultimii ani, pentru oameni, cu colegii mei împreună”. Şi în momentul când puneam această întrebare, – de ce? – aproape că respingeam comunicarea, pentru că nu găseam răspunsul. Apoi, a doua întrebare la care nu găseam răspuns era: “Cum, un om de care psihologic am fost alături, un om care, v-am spus, mi-a plâns pe umăr, căruia i-am dat sfaturi, care era disperat datorită conflictului cu Dumitru Pop, cum a ajuns să fie IUDA?”. Aceste întrebări mă îndepărtau de Dumnezeu, dar am avut noroc, şi asta tot prin vrerea lui Dumnezeu, că am dat de o persoană deosebită, de asistenta penitenciarului, care mi-a spus: “Doamnă, dacă sunteţi o persoană credincioasă, credeţi în continuare, pentru că este imposibil ca Dumnezeu să nu vă ajute. El ştie sufletul tuturor şi el reacţionează pe măsură”. Chiar înainte de prima judecată a completului de 3 judecători, deţinutele din cameră mi-au spus: “Pot să ne spună ce vor ei doamnă, noi nu credem ce s-a spus, pentru că un om care se roagă cum vă rugaţi d-voastră este imposibil să facă aşa ceva”. Interesantă a fost concluzia lor, şi din clipa aceea, în fiecare zi, mi-au spus – şi m-a ajutat foarte mult – “Doamnă, noi vă spunem d-voastră – mergeţi acasă”. Şi zi de zi am auzit acest lucru de la ele. Culmea, de la ele, de la cele care erau în contact cu mine, pe lângă cele care urlau. Şi atunci mi-am spus: “Da Doamne, ai dreptate, trebuie să mă apropii de tine, pentru că Tu le cunoşti pe toate, Tu reprezinţi singurul adevăr, şi pentru că tocmai Tu reprezinţi adevărul şi ştii care a fost atitudinea mea, Tu poţi să-mi dai concursul în ciuda tuturor duşmanilor”. Aceasta a fost o realitate şi este până la moarte. Aşa fiind, mult timp din acele zile mi le-am petrecut în rugăciune, în genunchi. Existau trei icoane puse acolo de fete, şi ceea ce apreciez foarte mult, că până şi gardienii mi-au respectat aceste clipe de rugăciune, şi când veneau să cheme sau să scoată pe cineva o făceau în linişte.

Experienţa penitenciară

ZMS : Cum poate fi influenţat un judecător de o astfel de experienţă? Ce le aţi propune judecătorilor: ar fi bine să vadă condiţiile din Penitenciar, să vadă, totuşi, ce înseamnă detenţia? 
AC: Îmi aduc aminte că citeam mai demult, acum vreo zece ani, într-o lucrare despre şcoala americană, unde se propunea să fi trecut prin penitenciar, adică să fi avut uşoare pedepse contravenţionale, de la 3 la 14 zile, ca să ştie înainte de a judeca ce înseamnă viaţa penitenciară. Aveau enormă dreptate. Mi-am dat seama, odată în plus acolo, de modalitatea în care democraţia americană a fost construită.
Eu am lucrat foarte mult cu penitenciarele. M-am ocupat de programul de renovare, culmea, a Penitenciarului Rahova, cu fosta conducere a DGP. Am mers în străinătate, am văzut multe, am stat de vorbă cu oamenii, dar credeţi-mă, este o mare diferenţă să fii pe hol sau în cameră. Nu spun că acolo nu sunt vinovaţi, dar înainte de a doborî un om, psihologic vorbind, trebuie să faci diferenţa. Deci oamenii trebuie ajutaţi. Asta nu depinde de conducerea penitenciarului, care s-a străduit să-i angreneze în anumite activităţi. Părerea mea este că şi cei violenţi, dacă sunt scoşi din cameră, dacă sunt puşi să facă ceva, să aibă o preocupare, altfel reacţionează. Noi tot vorbim de reeducare, dar nimeni de la nivel central nu se ocupă de asta. Să dau un simplu exemplu: la 32 de grade la Bucureşti, la 10-18 oameni într-o cameră, imposibilitatea de a ieşi de acolo, la lipsa vizitelor, la lipsa de contact cu exteriorul, vi se pare bizar că la un moment dat încep să urle sau să devină violenţi. Cine îşi pune vreo întrebare cu privire la chestia asta? Sunt foarte multe de făcut, şi încă Rahova este un penitenciar unde sunt condiţii bune.
ZMS: Şi totuşi, cine v-a ajutat cel mai mult să treceţi peste acest moment ? Cine v-a fost prieten ?
AC: Două elemente m-au ajutat să trec peste acest infern. Primul, relaţia extraordinară cu Dumnezeu, pe care niciodată nu am simţit-o la un asemenea grad, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului. Iar al doilea este că am văzut bine care este psihologia oamenilor de acolo, chiar a celor vinovaţi şi condamnaţi. Trebuie să-i condamni să-şi ispăşească o pedeapsă, nu să-i condamni să-şi distrugă demnitatea.