Lanţul slăbiciunilor

Febra examenelor de capacitate, de bac sau de licenţă şi-a intrat în drepturi. Nervii “catindaţilor” şi ai părinţilor acestora, deopotrivă, sunt întinşi la maximum. Este momentul bilanţului, momentul în care învăţăceii trebuie să dea măsura eforturilor lor de peste an şi, în egală măsură, a eforturilor financiare ale părinţilor. Căci un rezultat bun la examene, cu cheltuială se obţine. Să încercăm să facem abstracţie (deşi e foarte greu!) de sumele vărsate şi plocoanele aduse acelor dascăli cu mare putere de persuasiune, asupra celorlalţi colegi ai lor, în sensul acceptării unor candidaţi cu cunoştinţe neconvingătoare. În ciuda celor mai elementare norme ale bunului simţ şi ale probităţii profesionale, dascălii închid ochii la grave lacune de educaţie. De dragul unor arginţi. Sau din obligaţii mai mult sau mai puţin personale. Fără a ţine cont de faptul că provoacă sau sunt părtaşi la o fraudă cu efecte negative, în principal asupra copilului care vrea sau ai cărui părinţi vor cu orice preţ să-l aibă într-o şcoală bună. Mai există însă o variantă, oarecum mai cinstită: cumpărarea “în rate” a bunăvoinţei profesorului. Care, chiar dacă are cunoştinţe profesionale incontestabile, nu-şi bate prea mult capul cu obligaţiile ce-i revin ca dascăl. La şcoală, în timpul cursurilor. Vorba aceea, pe care o ştiam demult, dar care mi-a fost reamintită de profesoara de română din liceu, “Ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim”. Cam acesta este genericul sub care se desfăşoară învăţământul românesc. Cel de la şcoală, repet. Căci acasă, în timpul meditaţiilor, absolut necesare dacă vrei să fii bine pregătit, altfel stă treaba. Acasă la domÂ’ profesor se munceşte. Pe bani buni chiar. Şi bine!
Acum, cunoaştem cu toţii salariile de mizerie din învăţământ. În acelaşi timp, prea puţini ştiu cât de solicitantă este munca la catedră, câte ore de studiu şi pregătire implică un curs, ce mare responsabilitate îţi asumi când urci la catedră. Într-un anume fel, recompensele financiare pe care le primeşte un profesor, care sub nici o formă nu-i oferă un trai decent (asta însemnând şi posibilitatea cumpărării măcar a cinci-şase cărţi pe lună), îl obligă la asemenea compromisuri. Şi astfel se creează un lanţ al slăbiciunilor, care a dat naştere unui curent naţional, învăţământul paralel, cel de la şcoală, completat de cel de acasă. Lucrurile însă au evoluat de la un simplu ajutor dat elevului înainte de examen, cu o frenezie a majorităţii părinţilor de a-şi îndopa pruncii cu carte, încă din clasele gimnaziale. Eşti privit ca un paria dacă nu ai “profesor”. Care, uneori îţi poate “facilita” succesul scontat. Dacă asta este o soluţie optimă rămâne, domnilor părinţi şi domnilor profesori, de văzut. Însă, vorba unui vechi proverb chinez, decât să-i dai o dată de mâncare unui amărât, mai bine învaţă-l să pescuiască.