Spune, crestinule, în cine crezi?

Preacucernici frati preoti,

Iubiti fii sufletesti,

Întreaga omenire traieste timpuri de exceptie, din foarte multe puncte de vedere, cu mult, mult senzational, cu avalanse de informatii si de tehnici noi, deosebit de tentante, cu ispite carora multi le cedeaza, cu alergatura exagerata dupa cele materiale, în tumultul carora Cel Rastignit si Înviat vine, cu vechile si totodata noile provocari: Crestinule de la început de mileniu III, esti constient de demnitatea Ta? Spune, crestinule, cine esti? Dar, mai ales, spune în cine crezi?

Sarbatoarea Pastelui – Patima, Moartea si Învierea lui Isus – vine iarasi sa rascoleasca constiintele, sa deranjeze pe cei adormiti întru nepasare, sa trezeasca pe cei morti întru întunecimile pacatelor; dar, în acelasi timp, vine sa consolideze cu putere credinta multora, sa dea forta iubirii lucratoare si sperantei neclintite în fiii poporului lui Dumnezeu. Vine sa reaminteasca mai ales crestinilor ca sunt urmasii tuturor acelora care au marturisit cu cuvantul si cu viata, în cursul celor 2000 de ani de crestinism, ca Isus este unicul Domn si Mantuitor; vine sa reaminteasca tuturor oamenilor ca sunt frati într-olalta, fiind fiii aceluiasi Parinte. Pastele vine sa proclame compatimirea Dumnezeului nostru pentru o omenire decazuta, prin oferirea Fiului iubirii Sale “pret de rascumparare”. Spunea în sensul acesta un teolog: “Eu pot si trebuie sa ma revolt împotriva unui Dumnezeu care troneaza într-o fericire imperturbabila sau într-o transcendenta apatica. Dar nu pot sa ma revolt împotriva unui Dumnezeu care în suferintele lui Isus mi-a descoperit întreaga Sa împreuna-patimire” (Hans Küng).

Am sugerat la începutul acestei Scrisori Pastorale patrunderea în misterul întalnirii, de dupa înviere, a lui Isus cu ucenicii Sai, fara Toma, si apoi, dupa opt zile, împreuna cu Toma. La aceste întalniri, Isus se apropie de ucenicii Sai cu salutul: Pace voua! De ce aveau nevoie de pace apostolii Domnului? Daca citim cu atentie referatele nou-testamentare despre Învierea lui Isus din morti, usor putem sesiza starea de neliniste si tulburare, de frica si cutremur, de neîncredere si nesiguranta, de care erau cuprinsi apropiatii Domnului.

Cel despre care multimile entuziasmate la vederea faptelor Sale minunate exclamau: “Asemenea lucruri nu am vazut niciodata!” (Mc 2,12), a fost omorat si pus în mormant ca oricare muritor, în prezenta celor mai apropiati ai Sai, mama, apostolii si femeile mironosite, vine acum sa spuna ca este viu, vine la ei; acest fapt este aproape socant, tulburator si nu usor de crezut.

Mai mult însa, Evangheliile mentioneaza ca unii, desi L-au vazut pe Isus, nu L-au recunoscut imediat: Maria Magdalena, vazandu-L în gradina unde se afla mormantul, crede ca este gradinarul; cei doi calatori în drum spre Emaus Îl iau drept un simplu calator; ucenicii care pescuiau la Marea Tiberiadei Îl aud cerandu-le ceva de mancare si nu-si dau seama ca este El Cel care îi astepta la mal. Toti Îl descopera dintr-o data si pe neasteptate, dar dupa ce mai întai nu-L recunosc. Ce poate însemna acest fapt ce trebuie depasit pentru ca sa-L poti cunoaste pe Isus cel înviat?

Desigur, este ceva ce nu poate fi doar spus, cat mai ales trebuie trait. Daca relatia cu Isus se opreste la o simpla satisfacere a unei curiozitati, sau la simpla eliberare de frica si de cutremur, atunci niciodata cunoasterea Lui nu este desavarsita. Numai prezenta Celui Înviat, acceptata ca prezenta în realitatea existentei tale, te transforma în fiinta a Pastelui. Cantarile pascale prind bine aspectul acesta: “Ieri m-am îngropat împreuna cu Tine, Cristoase; astazi înviez împreuna cu Tine, Cel ce ai înviat. Rastignitu-m-am ieri împreuna cu Tine; astazi împreuna ma preamareste, Mantuitorule, întru Împaratia Ta” (Cant. 3,3). “Ieri” înseamna ceva ce a trecut, înseamna rastignire si îngropare; “astazi” înseamna prezenta reala, înviere, bucurie si pace. Pastele Domnului si Pastele noastre înseamna trecere din moarte la viata si de pe pamant la cer, cu Cristos-Dumnezeu! (cf Cant. 1,1). Pastele înseamna viata, înseamna cer.

Asemenea situatii nu sunt usor de înteles, precum celor de altadata, nici noua celor de astazi. Un alt teolog spunea în acest sens: “Nu moartea lui Cristos scandalizeaza, ci Învierea lui” (Pierre Emmanuel). Învierea ridica marile probleme ale vietii si ale mortii!

Ce necesar devine atunci salutul, “Pace voua!” În tulburare, în frica si îndoiala ai nevoie de pace, de acea pace pe care numai Cel care a distrus temeliile iadului si ale mortii o poate da. În Noul Testament, “pacea lui Cristos” este identica cu acea viata mai puternica decat moartea, viata pe care ne-o aduce Învierea. Pace, viata, dragoste si bucurie sunt în acest fel sinonime; cand ucenicii stateau cu usile încuiate de frica iudeilor, la auzul salutului de pace, ei s-au bucurat vazand pe Domnul (cf In 20,19-20). “Pacea pe pamant” anuntata de îngeri în noaptea nasterii lui Isus si confirmata de El în ziua învierii Sale din morti, este un dar al lui Dumnezeu care, în Cristos si prin Cristos împaca toate cu Sine, “fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale” (Col 1,20).

“În perspectiva credintei, pacea, chiar daca este rod al unor acorduri politice si al unor întelegeri între indivizi si popoare, este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie invocat cu insistenta prin rugaciune si pocainta. Fara convertirea inimii nu exista pace! La pace nu se poate ajunge decat prin iubire!”, spune Sfantul Parinte Ioan Paul al II-lea. Pentru aceasta revin cu întrebarea de la început: Crestinule de la început de mileniu III, esti constient de demnitatea ta? Pentru ca, a fi constient de demnitatea proprie, înseamna a deveni tot mai constient de demnitatea fiecarei persoane umane în parte, precum si de demnitatea colectivitatilor umane, a omenirii întregi.

În aceasta perioada în care am auzit de razboaie si de vesti de razboaie (cf Mt 24,6) chiar pe locurile unde Domnul Dumnezeu a zidit Edenul si unde El însusi se plimba cu omul pe care l-a zidit, “în racoarea serii”, pe locurile de unde Avraam, parintele celor ce cred, a plecat spre “pamantul fagaduintei”, dar si pe alte locuri unde oamenii sunt mereu amenintati de razboaie si violente, este imperios necesar sa ridicam ochii spre Dumnezeu, cu plecare de genunchi în umilinta si cu maini împreunate si picurate de lacrimile pocaintei, cerand darul pacii.

Iubiti fii sufletesti,

Catehismul Bisericii Catolice trateaza problema razboiului în contextul poruncii “Sa nu ucizi”, dupa ce afirma dreptul persoanei umane la viata, chiar din momentul conceperii, uciderea contravenind grav demnitatii persoanei umane, precum si pacii interioare a celor care încalca porunca.

Nu pot trece cu vederea un alt fel de razboi declarat împotriva celor care nu au nici o posibilitate de aparare, razboi ce seamana cu o sinucidere a familiei, a natiunii sau a neamului omenesc.

Ce actuale sunt, în cazul acesta, cuvintele Episcopului marturisitor Ioan Suciu, prinse în Introducerea la cartea Mama: “Un strigat plin de jale, caci cimitirele se revarsa. Ele vin în case, iar mormintele fara cruci, cu glia neamestecata cu cenusa de balsam a tamaii si a smirnei, se pierd printre musuroaiele gradinii, sub telina. Moartea a trecut pragul caselor, zona cimitirului s-a întins departe de tot si s-a facut vecina cu ogorul vietii. Moartea a intrat în iatacul vietii, moartea s-a ascuns în atatea mame încredintate de Dumnezeu cu biruinta vietii; morminte s-au facut pantecele multor femei “.

Tot cu un fel de razboi împotriva demnitatii persoanei umane, a pacii sale interioare si a pacii cu cei din jur, poate fi asemanata uciderea nevinovatiei, a curatiei trupesti si sufletesti prin arsenalul video si audio care-i bulverseaza mai ales pe cei tineri si pe copii. Consiliul Pontifical pentru Comunicatiile Sociale a elaborat un document privitor la pornografie si violenta în mijloacele de comunicare. Printre altele, documentul subliniaza: “Nimeni nu se poate considera imun în fata efectelor degradante ale pornografiei si ale violentei sau ferit de daunele cauzate de cei care se lasa influentati de ele. Copiii si tinerii sunt foarte vulnerabili si deosebit de expusi sa le cada victime. Pornografia si violenta sadica înjosesc sexualitatea, pervertesc relatiile umane, aservesc indivizii, mai ales femeile si copiii, distrug casatoria si viata familiala, inspira comportamente antisociale si slabesc moralitatea societatii” (10).

Revin cu întrebarea de la început: Spune, crestinule, în cine crezi? Cred în Unicul Domn si Mantuitor Isus Cristos, înviat din morti, al carui mesaj, în esenta lui, este restaurarea omului si a întregii creatii, Pricinuitorul omorarii mortii, sfaramarii iadului si începatorul altei vieti, vesnice (cf Cant. 7,3). Vindecarea omului de relele amintite mai sus vine de la Cristos, în Care “omenirea este una, iar Biserica este varful aisbergului, este locul în care devenim constienti de toate acestea”.

Iubiti fii ai Învierii,

Un fapt important pentru întreaga Biserica Catolica din Romania s-a consumat prin vizita “ad limina apostolorum” facuta de catre toti episcopii catolici din tara, la Roma, la Sfantul Parinte Papa si la felurite organisme vaticane, la sfarsitul lunii februarie si începutul lunii martie. Vizita s-a constituit într-o reafirmare a atasamentului tuturor episcopilor, preotilor si credinciosilor fata de Scaunul Apostolic al Romei, fata de Urmasul lui Petru. Cu aceasta ocazie, Discursul Sfantul Parinte Papa a avut în vedere o multitudine de aspecte ale vietii noastre bisericesti, cu îndemnurile parintesti cuvenite. Printre altele, Sfantul Parinte spunea: “Îl rog pe Dumnezeu sa suscite în credinciosii de astazi curajul de a-L urma pe Cristos, cu hotararea ferma ce a caracterizat marturia eroica a acelor catolici romani de ambele rituri care au îndurat suferinte de nedescris sub regimul comunist, fara a sovai în fidelitatea lor fata de Evanghelie. Ma gandesc în acest moment, între altii, la mult iubitul cardinal Alexandru Todea, pe care Domnul l-a chemat la Sine anul trecut. Cum sa nu îi amintim, apoi, pe numerosii martiri ai Comunitatilor voastre, între care sapte episcopi, al caror proces de canonizare este în curs de desfasurare, care au înrourat cu sangele lor Pamantul vostru? Biserica din Romania, în pofida dificultatilor înca existente, nu te teme!”

Anul acesta, pentru Biserica noastra Unita cu Roma, este un an jubiliar. Sarbatorim 150 de ani de la ridicarea Episcopiei romane unite din Transilvania la rang de Mitropolie. Aceasta s-a facut de catre papa Pius al IX-lea, prin Bula Ecclesiam Christi ex omni lingua, prin care, la 19 decembrie 1853, Episcopia de la Blaj este scoasa de sub jurisdictia Arhiepiscopiei de Strigoniu si ridicata la demnitatea de Arhiepiscopie si Mitropolie, primind ca sufragane episcopia de Oradea si cele doua episcopii nou înfiintate, cea de Gherla si de Lugoj. Primul mitropolit a fost Alexandru Sterca Sulutiu, întronizat cu mare solemnitate în Catedrala din Blaj, la 28 octombrie 1855. Restaurarea Mitropoliei romane a fost una dintre dorintele exprimate la Adunarea de pe Campia Libertatii din Blaj, din 3/15 mai 1848. Pe tot parcursul acestui an sunt pregatite popasuri comemorativ-evocatoare la Blaj si în alte centre episcopale din tara.

Tot în acest an, la 27 iunie se împlinesc 50 de ani de la “trecerea la Tatal”, prin proba de foc a martiriului, a Episcopului Ioan Suciu, în închisoarea de la Sighet, în anul 1953. Ioan Suciu a fost un mare apostol al Inimii Neprihanite a Mariei si al Sfantului Rozariu. “Raspanditi evlavia catre Inima Neprihanita a Mariei. Înmultiti altarele ei în familii, duceti mai departe vestirea ei. Rugati-va Sfantul Rozariu si faceti si pe altii sa se roage”, scria episcopul tinerilor, în octombrie 1948.

Va reamintesc tuturor ca anul acesta este un an al Rozariului, pe care rostindu-l si meditandu-l, contemplam cu Maica Domnului chipul lui Cristos, în lumina caruia descoperim misterul omului. Rozariul ne ajuta sa ne deschidem spre aceasta lumina. Urmand drumul lui Cristos, în care este “recapitulat”, descoperit si rascumparat drumul omului, credinciosul se aseaza în fata imaginii omului adevarat (cf RVM,25). Contempland viata lui Isus în toate cele douazeci de mistere ale Rozariului, vedem scopul ultim la care fiecare din noi este chemat sa ajunga: gloria, lumina si pacea lui Isus cel înviat si a Maicii Sale, ridicata în gloria cereasca.

În acest timp sfant implor pentru voi toti, iubiti fii sufletesti, precum si pentru tara noastra si lumea întreaga, darul pacii: Pacea lui Cristos, prin mijlocirea Reginei Pacii sa fie pururea cu noi toti!

Cristos a înviat! Pace voua!

Al vostru,

+ LUCIAN

Arhiepiscop si Mitropolit

Data în Resedinta Mitropolitana din Blaj, la Marea Sarbatoare a Învierii Domnului, 27 aprilie 2003