Europa la răscruce

Dincolo de satisfactia produsa de extindere, lucrarile summit-ului de la Atena au fost dominate de manevrele de culise si ciocnirile de interese, având ca obiect configurarea noii arhitecturi institutionale europene. În noua sa formula, cu 25 de membri, Uniunea Europeana trebuie sa gaseasca solutia ideala pentru a evita blocajul decizional si pentru a mentine o balanta echilibrata a puterii, între statele mari si mici. Summitul de la Atena a consfintit aderarea la Uniunea Europeana a 10 noi state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru si Malta. Toate aceste tari se vor alatura efectiv Uniunii pe 1 mai 2004, urmând ca din 2007, alte doua tari din est, Bulgaria si România, sa intre în organizatia europeana. Cancelarul german, Gerhard Schroeder, a comparat evenimentul din capitala Greciei cu caderea Zidului Berlinului din 1989, afirmând ca: “Prin acest pas, Uniunea a depasit în sfârsit diviziunea dintre est si vest a continentului european.”
Cele zece state au adus un plus de 75 de milioane de cetateni Uniunii Europene, care numara acum 450 de milioane de locuitori.
Cresterea produsului intern brut este însa de numai 0,5 la suta, deoare ce venitul mediu pe cap de locuitor al celor zece tari variaza între 29 la suta (cazul Lituaniei) si 85 la suta (cazul Ciprului) fata de venitul mediu în Uniunea Europeana. Ceremonia semnarii tratatelor de aderare a fost precedata de un consiliu informativ, în timpul caruia sefii de stat si de guvern ai celor 25 de tari participante si-au precizat pozitia fata de apropiatele reforme institutionale ale UE, dezbatute în prezent în cadrul Conventiei asupra viitorului Europei. Presedintele acestui for, Valery Giscard d’Estaing, a dorit sa afle parerea tarilor membre în privinta a cinci chestiuni cheie: mentinerea sau nu a presedintiei prin rotatie a Consiliului European, compozitia Comisiei Europene, modul de desemnare a presedintelui Comisiei, atributiile “ministrului de externe” al Uniunii si crearea unui Congres a carui sarcina sa fie, în viitor, eventuala revizuire a tratatelor. Dezbaterile au evidentiat existenta a trei viziuni divergente asupra functionarii Uniunii Europene.
1. Propunerea franco-germana – prevede alegerea unui presedinte al Consiliului European, pe o perioada de cinci ani sau pentru un mandat de doi ani si jumatate, care sa poata fi reînnoit,”pentru a asigura o continuitate, o stabilitate si o vizibilitate a directiei Consiliului.” De asemenea, se are în vedere alegerea unui presedinte al Comisiei Europene de catre Parlamentul European. Se recomanda înfiintarea postului de ministru al afacerilor externe europene, cu un statut special, numit de Consiliul European, dar care sa fie membru al Comisiei Europene. Acest ministru ar urma sa reuneasca atributiile actualului Înalt Reprezentant European, Javier Solana, si al comisarului însarcinat cu relatiile externe, Chris Patten. 2. Propunerea britanico-spaniola – sprijina ideea unui presedinte al Consiliului European, cu un mandat de 4 ani, asistat de o presedintie colectiva, formata dintr-un consiliu de ministri din patru state membre, alesi pentru doi ani. Spaniolii si britanicii refuza alegerea presedintelui Comisiei Europene de catre Parlament, acesta urmând sa fie numit de Consiliul European. Se prevede numirea unui ministru al afacerilor externe, dar acesta sa nu fie ales din cadrul Comisiei. 3. Propunerea “statelor mici”- reprezentantii Benelux au depus un text comun în care cer mentinerea presedintiei prin rotatie a Consiliului, alegerea presedintelui Comisiei de catre Parlament cu o majoritate de trei cincimi si înfiintarea postului de ministru al afacerilor externe, care sa fie în acelasi timp vicepresedinte al Comisiei.
Initiativa Belgiei, Olandei si Luxemburgului este sustinuta de reprezentantii altor 16 tari, din care 9 noi membri. Aceste tari insista asupra presedintiei prin rotatie, în numele egalitatii între tari, si asupra alegerii presedintelui Comisiei de catre Parlament. Aceasta pozitie este similara cu cea a Comisiei Europene, care recomanda mentinerea rotatiei semestriale pentru presedintia Consiliului si doreste alegerea presedintelui Comisiei de catre Parlament. Cine va fi presedintele? Înfiintarea postului de presedinte al Uniunii Europene va oferi raspunsul la celebra întrebare pusa în urma cu doua decenii de Henry Kissinger: “Pe cine sa sunam în Europa când avem o urgenta?” Ideea unui presedinte puternic al Uniunii Europene este favorizata de Germania, Marea Britanie, Franta, Spania si Italia. Principalii candidati la functie sunt: actualul premier danez, Fogh Rasmussen, prim-ministrul spaniol Jose Maria Aznar si premierul englez Tony Blair. Speculatiile potrivit carora Blair îsi doreste acest post, care ar urma sa fie înfiintat în 2006, s-au amplificat dupa ce premierul britanic a declarat la Atena ca sustine numirea unui presedinte UE cu puteri depline. El a chemat la o reforma radicala în cadrul Uniunii Europene: “O Europa largita, cu 25 de state membre, trebuie sa aiba un cuvânt mult mai greu de spus pe scena politica mondiala. Presedintele trebuie sa ofere “directia strategica” guvernelor membre ale UE.” Premierul britanic a insistat asupra faptului ca Uniunea Europeana are nevoie de o figura reprezentativa, de “cineva cu care Casa Alba sa stea de vorba. Sistemul actual a functionat bine si când existau doar sase state membre, si atunci când erau 15 tari. Dar nu va merge deloc când vom avea 25 de tari. ” Fostul presedinte francez Valery Giscard d”Estaing, cel care prezideaza Conventia pentru elaborarea constitutiei Europei largite, formata din 105 ministri si parlamentari, înclina si el spre varianta unui presedinte puternic al Uniunii Europene. Pâna la 20 iunie, el trebuie sa înainteze schita tratatului constitutional al Uniunii Europene, care va trebui sa raspunda la întrebari de genul: “Va fi presedintele Uniunii Europene ales sau numit? Daca va fi votat, cine îl va vota: fiecare cetatean european, ministrii sau sefii de stat?” Statele mai mici se tem ca acest presedinte va fi un “prizonier” în mâinile marilor puteri, si din acest motiv sustin o presedintie prin rotatie, la care toate statele sa aiba acces. Raportul final asupra noului tratat constitutional al UE va fi prezentat la summit-ul de la Thessalonika. Noua constitutie europeana va fi semnata la Roma, peste un an. Pentru a intra în vigoare, constitutia va trebui aprobata în unanimitate de toate statele membre. Consiliul European – alcatuit din 15 sefi de stat sau guvern, se întruneste cel putin de doua ori pe an, pentru a stabili obiectivele si prioritatile UE. Presedintia este asigurata pe rând de fiecare stat membru, timp de 6 luni. Comisia Europeana – executivul Uniunii Europene. Este condusa de douazeci de comisari independenti, numiti de guvernele nationale. Fiecare comisar raspunde de un anumit portofoliu si anumite politici, la fel ca un ministru într-un guvern. Rolul Comisiei este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor, de a propune legislatia Comunitatii si, odata ce aceasta este aprobata, de a asigura aplicarea ei. Comisia administreaza diverse fonduri si programe ale UE, inclusiv pe cele care se ocupa de sprijinirea tarilor din afara Comunitatii. Parlamentul European – institutia democratica de reprezentare a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Functii principale:participarea la procesul de adoptare a legislatiei UE si controlul activitatii puterii executive (Comisia Europeana).