Viața în Hristos (LIII): Chipurile deșertăciunii

“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

61. Cei ce nu urmăresc în viața aceasta nimic mai mult decât să fie fericiți în lume și tihniți în trup, aceștia n-au război cu diavolul: pe aceștia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală și fericire deșartă n-au să se trezească din vraja vrăjmașă, care-i ține bine încleștați în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniță e aceea în care te simți bine: nu vei ieși din ea niciodată. Războiul începe abia cu cei ce vor să-și refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învață să se desprindă pe rând din toată tihneala și slava deșartă a vieții acesteia.

62. Și începe așa: toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subțire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia și stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvățată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neștiutor, vede lupul și se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e și viclean se îmbracă în piele de oaie și bietul miel, neavând mirosul oii încercat, tot de-a zburda se duce în colții lupului flămând.

Deci, dacă mintea va iubi momeala străină și sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala și sfatul străin. Așa se deschide spărtura în cetate și se năpustesc puhoaiele de vrăjmași, care așteptau ascunși afară. și repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul și repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufletească și trupească a omului, până la neputința de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Așa se întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire – firea fărădelegii sau legea păcatului.

63. Totuși omul, slăbindu-i puterile, își dă seama că robește vrăjmașului, căci de unde odată pruncii vavilonești erau micuți și-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbați și-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinței de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povață, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereții o dă cui nu trebuie, iar bătrânețea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Câteodată primește Dumnezeu și cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri și pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viață și pe moarte. Căci vrăjmașul, care pustiește prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conștiinței, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

64. Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere și fumul mândriei pe câți nu i-a luat de minte și s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câți nu i-a adus ca să-și pună capăt zilelor? Care a sfârșit bine dintre bețivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar și lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmașul i-a furișat undița iadului pe gât învăluită meșteșugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

65. Potrivnicul ispitește cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înțelepciunea veacului acestuia, care pe mulți i-a rătăcit de Dumnezeu și pe puțini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispitește cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulți călători la iad cu Scriptura în mână. Toți cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un șarpe.

66. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; și pe câmpuri de bătaie; și se poate dobândi și în iad; și se poate pierde oriunde, și în mănăstire, și în ceata Sfinților Apostoli, și s-a pierdut și-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai și Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naștere capătă vederea și a văzut pe Dumnezeu și a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos și are drac. Cereau semn și umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a patra zi din morți. Orbirea răutății, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameșii și păcătoasele vor lua-o înaintea “drepților” în Împărăția Cerurilor, și că se face bucurie în Ceruri, pentru un păcătos ce se întoarce. Această întoarcere urmărește Dumnezeu să ne-o câștige, însă nu poate dacă nu ne învoim și noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, și ne cheamă cu tot felul de surle și, dacă trebuie, ne grăiește și cu tunul.

67. Ceea ce urmărește Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El și Acasă, chiar dacă mai rămânem și în viața aceasta. Oamenii însă, legați în neștiință, scurți la minte și slabi în credință, urmăresc viața pământească și toată mâhnirea lor e pentru trupuri (Înțelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).

Cât ține forma aceasta de viață, oamenii vor fi amestecați: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai ține în rânduială și oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii și ai neorânduielii fără leac, care sunt fiii celui rău.

68. Fie de-a cunoaște toată Biblia pe de rost, precum și toate pildele înțelepților, la ce-ți folosește de n-ai dragostea lui Dumnezeu și Harul Lui. Toate sunt deșertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu și de a sluji numai Lui. Înțelepciunea de mai sus este să năzuiești la Împărăția Cerurilor, disprețuind lumea.

Deșertăciunea este așadar, a umbla după bogățiile cele pieritoare și a nădăjdui în ele; deșertăciune este a nădăjdui la slavă și a te ridica la locuri de frunte; deșertăciune este a merge după dorințele trupului – și-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îți vor aduce; deșertăciune este a dori o viață lungă – și a nu te gândi ca să trăiești cum se cuvine; deșertăciune este a cugeta numai la viața de acum, fără să cugeți la ceea ce va veni după ea; deșertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, – și a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârșit nu are. Fie de-aș avea toată știința lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi folosește aceasta în fața lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

Ioan BUTIURCÄ‚