Frumoasa trudă a marilor campioni

Orice realizare îşi are preţul ei. Cu cât este mai mare succesul, cu atât creşte şi preţul plătit. Că merită sau nu să te dedici total unei idei şi să dai totul pentru asta e o opţiune personală, care nu poate fi judecată din afară. Ce simte în suflet cel în cauză numai el ştie, iar dacă e dispus să meargă mereu mai departe înseamnă că satisfacţia compensează pe deplin truda. Ba chiar mai mult…

Cu siguranţă, mulţi dintre cei care au urmărit Campionatul Naţional de Dans Sportiv de la Târgu Mureş au rămas cu o mare nedumerire: cum poate un om să facă din obişnuitul dans, de care ne folosim la discotecă sau la un chef oarecare, “ceva” care trece parcă dincolo de orice catalogare. Cum poţi numi oare un “ceva” care include o groază de atribute precum: graţie, eleganţă, precizie, imaginaţie, inventivitate, dinamism, forţă, viteză, exuberanţă? E greu să-i spui cumva. Poţi doar să priveşti mut de uimire şi să laşi mâinile să răsplătească prin aplauze acest spectacol. Încercând să explicăm inexplicabilul am pătruns puţin în universul necunoscut a două dintre perechile de dasatori, care la gala din Târgu Mureş au stârnit simpatie, admiraţie, apreciere şi, cine ştie, poate şi puţină invidie din partea altor dansatori. Este vorba de campionii autoritari ai categoriilor 14-15 şi 16-18 ani, adică Rareş Cojoc-Beatrice Bălaşa şi Sergiu Rusu-Mirona Gliga.

Reghin, cuibul campionilor

La câteva zile după concursul de la Târgu Mureş, i-am căutat pe campioni la Reghin, la clubul Dansul Viorilor, care este un fel de a doua casă pentru ei. Era aproape ora 21 când s-a încheiat antrenamentul. Primii luaţi în “colimator” au fost mezinii, Rareş Cojoc şi Beatrice Bălaşa, pe care, cu siguranţă nu-i poate uita niciunul dintre spectatorii din Sala Polivalentă.
Primele dialoguri aduc primele surpize. Strălucirea şi impozanţa sportivilor în ringul de dans ne-au trimis pe o pistă greşită. Nici vorbă de aere sau fiţe. Avem în faţă doi adolescenţi cuminţi, respectuoşi. Îţi vine greu să crezi că ei sunt dansatorii dezlănţuiţi din ring. Rareş e cel care ne povesteşte mai mult, deoarece Beatrice e foarte tăcută. “Sunt puţin timidă”, ne mărturiseşte frumoasa venită în urmă cu 8 luni din Bucureşti, special pentru a face pereche cu Rareş. Şi ce pereche…
“Ne potrivim foarte bine. Asta e cheia succesului nostru. Evident contează enorm munca, pregătirea bună de care beneficiem şi ambiţia noatră”, ne spune Rareş, prea modest ca să amintească faptul că e nevoie şi de mult talent pentru ca să ajungi unde au ajuns el şi Beatrice. Aflăm că muncesc, în medie 3-4 ore pe zi. Asta după ce vin de la şcoală. Sâmbăta şi duminica programul de antrenament e şi mai lung. Cei doi ne spun că nu simt niciodată oboseala şi că la antrenamente timpul zboară întotdeauna prea repede. Încercăm zadarnic să smulgem o mărturisire în care să ne spună cât de greu le e, că-şi sacrifică frumoşii ani ai copilăriei. După 6 ani de activitate “în branşă”, pentru Rareş şi Beatrice dansul nu e niciodată o povară. Nici măcar după 8-9 ore petrecute pe parchetul ce le cunoaşte bine fiecare pas. “Să ştiţi că nu ne săturăm niciodată de dans. Ne place prea mult, nemaivorbind de bucuria de a fi cei mai buni.”
Ne vine greu să-i credem, dar ne amintim de imensa plăcerere ce se putea citi pe feţele lor în timpul evoluţiei de la Târgu Mureş, şi de bucuria ce le-a inundat chipurile pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere. “Dansul e cel mai important lucru din viaţa noastră”, ne mai spune Rareş, iar Beatrice încuviinţează cu un zâmbet ştrengăresc.
Cei doi ne mai spun apoi că sunt copii obişnuiţi, că le place şi lor Internetul, televizorul, că au şi ei prieteni, doar că timpul petrecut în afara lumii dansului e atât de scurt…
Peste aproximativ două luni Rareş va face 14 ani, iar Beatrice în toamnă. Izbânda de la Târgu Mureş e un vis împlinit, dar alte şi alte visuri îşi fac deja loc în minţile lor. “Cât de fericiţi am fi să ajungem în finala Campionatului Mondial din această varăÂ…” şopteşte Rareş, încet, încet, temându-se parcă să nu greşească printr-un gând prea îndrăzneţ. Înainte de despărţire Rareş ne mai spune cu naturaleţe un lucru, pe care nu ştiu câţi copii de vârsta lui îl pot înţelege: “Nu e uşor, dar e bine că se întâmplă asta. Învăţăm din copilărie că lucrurile mari se obţin prin multă muncă.”

Consacraţii

Urmează dialogul cu Mirona şi Sergiu. E greu să vorbeşti cu ei pentru că nu ştii ce să-i întrebi. Sunt atât de multe de spus…
Pe scurt povestea sună cam aşa: “A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu am fi văzut prin reviste, la televizor, în ziare etc. doi adolescenţi frumoşi şi talentaţi foc. Şi pe unde mergeau luau o mulţime de medalii, iar oamenii îi admirau şi îi îndrăgeau. Şi au ajuns să câştige nenumărate concursuri în împărăţia lor şi în alte împărăţii de peste nouă mări şi nouă ţări, iar în anul de graţie 2003 la Campionatul Mondial de 10 dansuri din regatul Berlinului au luat medalia de argint. Iar acum se tot gândesc că nu mai e mult timp până să ajungă la aur.”
De povestit la nepoţi a fost şi evoluţia celor doi dansatori la Campionatele Naţionale de la Târgu Mureş, unde arbitrii nu le-au găsit nici cel mai mic cusur.
Îi întrebăm cum s-au simţit în faţa unei săli cu 2000 de oameni impresionaţi de spectacolul oferit de ei, şi dacă nu au obosit să câştige tot primul loc. “Nu e obositor. De fiecare dată când vezi că cineva se bucură pentru tine şi te susţine şi aplaudă, întotdeauna îţi ajunge la inimă,” ne spune Sergiu. “Ştiţi ce să faceţi dacă se nimereşte să aveţi timp liber”? lansăm noi întrebarea încuietoare. “Încercăm să nu ne gândim la greutăţile care ne aşteaptă la şcoală sau în sala de dans. Ieşim puţin în oraş, la un suc, la un film. Avem fiecare câte o pasiune. Eu, de exemplu, calculatorul. MironaÂ… (Sergiu o priveşte întrebător)Â…Şcoala! vine răspunsul Mironei (râde).
ÎI întrebăm şi pe ei dacă merită să sacrifice atâta timp pentru dans, dar răspunsul este invariabil acelaşi: “La câtă satsifacţie ne aduce am fi dispuşi să dăm şi mai mult pentru pasiunea aceasta.”
E imposibil să dibui la ei măcar o umbră de regret pentru că au apucat pe această cale, iar prinvindu-i nu le poţi pune la îndoială sinceritatea.
Poate că sună ciudat pentru unii, dar din punctul de vedere al acestor copii minunaţi, miile de ore petrecute departe de joaca şi distracţia obişnuită din care se înfruptă ceilaţi tineri de vârsta lor, nu reprezintă nicidecum un timp pierdut, sacrificat. Pentru ei este un mod de a fi. Unul frumos, ce-i împlineşte. Şi atunci de ce să ne mai mirăm că nu obosesc…

De pregătirea perechii Rareş Cojoc – Beatrice Bălăşa se ocupă Ema şi Cristian Parnescu, iar antrenorul de bază al cupului Mirona-Sergiu este Sandu Rusu. Toţi patru dansatori se pregătesc lunar şi cu antrenori din străinătate.