Eveniment

Cineva acolo sus iubeşte Gimnaziul ,,Cuza”

Olga Jinga 079Anul acesta, Şcoala Gimnazială ,,Al. I. Cuza” din Tg. Mureş, împlineşte 90 de ani. Îşi împleteşte istoria cu cea a oraşului. Multe generaţii, mulţi copii au ajuns oameni de pe aceste bănci. Cei de acum şi-au adus aminte, cu multă emoţie, de cei de la începuturi. Nu doar şi-au adus aminte, ci i-au chemat, pe toţi cei care mai sunt în viaţă, la o întâlnire de suflet. Zâmbete şi lacrimi şterse pe furiş din colţul ochilor. Multe amintiri. O atmosferă aparte în seara zilei de joi, 22 ianuarie, la Gimnaziul ,,Cuza”.

Olga Jinga stă bine cu socotelile…

Aproape 50 dintre foştii profesori ai şcolii au răspuns invitaţiei directoarei, Olga Atomei. ,,Am venit cu un scenariu pregătit de acasă. Nu am putut folosi nimic din el”, a mărturisit directoarea, copleşită de emoţii. Cei mai noi au fost incluşi în istoria bogată a şcolii, dar şi foşti elevi deveniţi colegi ai profesorilor care i-au pregătit. Printre nostalgii şi depănări de amintiri au apărut filmări vechi, provocând bucuria revederii. Exclamaţii fericite, “Uite-o…” “Uite-l…”, şi rugăminţi de repetare. Momente cu adevărat deosebite. Decana de vârstă dintre invitaţi, cea care a fost directoare a şcolii timp de mulţi ani, Olga Jinga, a fost răsfăţata tuturor. Nu e de mirare. A fost profesoara de matematică a multora dintre actualii profesori. ,,24 de ani. Cu socotelile stau bine…”, spune mucalită profesoara. Paralizată mai mulţi ani, recuperarea ei aproape totală a bucurat pe toată lumea. ,,Cineva acolo sus m-a iubit”, a remarcat Olga Jinga. Îşi aminteşte perfect şi vede diferenţele dintre şcoala din vremea ei şi cea de acum, cu plusuri şi minusuri. “Atunci venise ordinul că nu aveam voie să lăsăm repetenţi pe nimeni. Aş fi înţeles, dacă ar fi fost vorba despre cei pe care chiar nu-i ducea capul. Pe ceilalţi însă îi lăsam corigenţi şi repetenţi”, îşi aminteşte fosta directoare. ,,Am fost blestemată destul. Cum să fi învăţat dacă îi lăsam să treacă? Le spuneam, învăţaţi! Ce aveţi în cap nu o să vă ia niciodată nimeni”, povesteşte Jinga.

Victoria, un nume numai bun pentru Ana

victoria ormenisan Profesoara Gimnaziului, Emilia Moldovan, a reuşit să dea şi peste cea mai în vârstă fostă elevă. Victoria Ormenişan, o străbunică senină, cu zâmbetul pe buze şi dornică de poveste, care în mai face 96 de primăveri. ,,Vreau să trăiesc mult, domnişoară!”, spune aceasta. Şi cum să n-o crezi văzând-o câtă vervă are în vreme ce alţii de două ori mai tineri se plâng din te miri ce…Prietenii îi spun Ana pentru că aşa au vrut părinţii s-o strige. Nimeni nu ştie de ce e trecută Victoria în buletin şi, oricum, când au aflat, era deja mare şi ştiută pe uliţă ca fiind Ana. Şi-aşa a rămas. La ce-a pătimit încă de la naştere când a fost respinsă de familie şi adoptată de o mătuşă cu inimă mare, apoi, copil fiind, evacuată cu familia din casă, greul şi foametea din vremea războiului, capriciile unui bărbat prea aprig şi tot zbuciumul de a-şi creşte copiii, toate astea şi multe altele i-au brăzdat chipul, dar nu şi sufletul. Victoria, un nume numai bun pentru Ana, femeia cu ochi luminoşi, ce-a trecut frumos prin cele nouă decenii. În 1925 s-a dat voie ca în Ardeal învăţământul să fie de drept şi firesc, în limba română. Doar că n-avea cine să predea, aşa că a fost adus din Regat învăţătorul Cristache Teodor şi numit director peste o şcoală ce număra 15 suflete, băieţi şi fete. Printre ei, şi lelea Ana, elevă în prima generaţie de elevi la o şcoală românească. Ca toţi de pe uliţă, vorbea numai maghiara şi nu i-a fost deloc uşor să priceapă ce vrea de la ea Domnu’- nvăţător. ,,Dar îmi plăcea şcoala şi mi-am dat silinţa. Odată am luat un 3 şi atâta am plâns!” Disciplina era la loc de cinste şi bătaia la palmă era mană cerească. Paznicul şcolii, badea Ion stătea de pază ,,nu care cumva să se işte bătaie în curtea şcolii” câtă vreme stăteau în pauză. Jocurile copilăriei, ca şi acum, şotron, Mi-am pierdut o batistuţă, Roata şi Podul de piatră.

Lăcrămioare şi ceai de tei…

ana ormenisan La ore scriau pe tăbliţă cu creionul ce-l ţinea legat de ea cu o sfoară. Aşa că teme nu aveau. Cele 2-3 cărţi pe care şi le cumpărau pentru şcoală (cei care şi le permiteau!), le purtau în coşuri pe care le împletea o femeie de pe uliţă, pentru toţi. De-ale gurii, pită cu gem sau cu unsoare. “Nu existau ,,bani de buzunar”, îşi aminteşte lelea Ană. Era sărăcie mare şi nimeni nu putea cheltui bani pe bomboane, aşa că ştia ea să fie, încă de pe atunci, om cu suflet mare. Copiii se purtau la şcoală cu ce aveau mai bun prin casă, făcute de vreo croitoreasă din vecini. Hainele cumpărate de gata erau un lux pe care şi-l permiteau numai domnii. Veneau la şcoală pe cătărigi ca să scape de noroiul de pe uliţă şi să nu strice încălţămintea care trebuia lăsată de la un frate la altul. De jucării, ce să mai vorbim; cine îndrăznea să spere că ar putea să-şi cumpere una? Lelea Ană avea o păpuşă pe care o păzea ca pe ochii din cap.

Familia ce-a luat-o copil de suflet era înstărită. Două amintiri îi trezesc nostalgie: prima e legată de trecerea prin oraş a regelui Mihai, copil fiind, în 1925, iar cea de-a doua e legată de ceaiul de tei. Dintr-o maşină decapotabilă, viitorul rege al României le-a făcut cu mânuţa celor veniţi să-l salute. Printre cei care-l întâmpinau, şi Ana. ,,La şcoală, cel mai mult îmi plăcea să recit poezii. Aşa că Domnu’-nvăţător m-a dus odată în târg (acum, Piaţa Trandafirilor) de Ziua Regelui, unde am recitat poezia ,,Lăcrămioare”. Şi acum o ştiu. Iar, să vă mai spun că în fiecare an ne ducea pe strada cu tei (azi, Apaductului). Băieţii se suiau în copaci şi rupeau crengi de pe care, noi, fetele, strângeam flori de tei. De atunci nu beau decât ceai de tei, şi în ziua de azi”, îşi aminteşte Ana. O şcoală de 90 de ani şi-o străbunică de 96…

Şi-au început deodată călătoria pe drumul literelor, iar destinul lor s-a împletit pentru patru ani.

cu ajutorul Emiliei MOLDOVAN

 

 

 

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close