![Foto edirtorial]()
Cum ar putea spune cineva…idei câte-or fi, dar fixe. Aşa şi a mea, fixă rău, şi nimeni nu mi-o scoate din minte. Cea a răspunderii, care ia-o de unde nu-i. În ce mă priveşte, când este vorba despre copii, văd roşu şi nu mai vreau să ştiu nici de mamă nici de tată, şi cu atât mai puţin de legi, sisteme şi funcţii efemere. Pentru că despre asta este vorba în principal, despre un sistem creat de o lege cel puţin năucă şi care o pune în aplicare. Învăţământul românesc. Care este strălucit în multe cazuri, mai puţin în cele în care nu. Cum e cu religia în şcoli. Religia îşi are rostul ei, fiecare dintre noi are dreptul să creadă sau nu, să fie practicant sau nu. Cred eu. Totuşi, într-un stat definit drept laic de Constituţie, copiii şi cu siguranţă părinţii care ,,îi au pe inventar” ar trebui să aibă drept de decizie asupra acestui subiect delicat. În ce priveşte Curtea Constituţională, ea s-a pronunţat. Tot aşa sistemul de educaţie. Adică opţional să fie, dar obligatoriu. Profesorii, în principiu, admit dreptul elevilor de a frecventa sau nu orele de religie. Doar în principiu, pentru că şcolile trebuie să ştie dinainte de începerea anului şcolar de câţi profesori pregătiţi vor avea nevoie. Deci, dacă nu vor posturi desfiinţate, toţi elevii trebuiesc înscrişi şi la aceste ore de religie. Nimeni nu vrea posturi desfiinţate, de nici un fel. Iar elevii pot sta, nu-i aşa, sub supravegherea profesorului de religie, chiar dacă nu participă efectiv la ore. Şi dacă vor, pot chiar să poarte dopuri în urechi, pentru a nu fi îndoctrinaţi împotriva voinţei lor şi a părinţilor ( ştiţi, ăia cu inventarul). Am ridicat problema în unele dintre şcolile mureşene. Şi aici vine aia cu răspunderea. Profesorii admit în particular că nu este corect. Şi de ce nu ridică vocea? ,,Devreme ce am intrat în sistem, nu am dreptul să cârtesc împotriva lui”, este un răspuns pe care l-am primit atât de des, încât a ajuns să mă obsedeze. Adică, zice omul, el este al sistemului. Este responsabil faţă de ,,sistem”. Şi eu care credeam că sistemul este Pentru copii şi responsabil faţă de societate.
Nu este singurul caz în care ,,sistemul” pare a lucra împotriva lui însuşi, adică a educaţiei copiilor (fiind necesitatea care l-a creat). Şi explic. Fiecare femeie, indiferent de profesie, are dreptul de a avea copii atunci când doreşte, indiferent de momentul din carieră în care se află. Adică, o tânără sau mai puţin tânără învăţătoare are dreptul să facă câţi copii doreşte. Nu îi contestă nimeni acest drept. Ce se întâmplă însă în practică? Învăţătoarea are dreptul de a se folosi de concediul pentru creşterea copilului. Mai mult, are dreptul de a face următorul copil chiar când expiră concediul pentru primul, stând acasă cu anii. În acest timp, ceilalţi copii, care nu sunt ai ei dar ar trebui să fie, trec prin mâna a n suplinitoare, deobicei mai puţin pregătite. Asta pentru că postul celei care îşi creşte propriul copil este blocat, iar suplinitoarele rareori stau mai mult de un an şcolar. Iar copiii, mai ales cei mici care au cea mai mare nevoie de stabilitate şi care abia şi-ar forma primele deprinderi de învăţare nu mai ştiu cu cine votează. Din nou ,,sistemul” primează.
De fapt, interesele oricui par să primeze în faţa copiilor, chiar dacă la modul declarativ sunt ,,esenţa vieţii noastre”. Să pomenesc de interesele datorită cărora o şcoală de talia şi renumele Colegiului ,,Unirea”, cu un colectiv şi copii de-a dreptul fantastici se zbate de ani de zile în incertitudini şi lipsuri materiale? Ba chiar şi onor părinţii uită de ei în faţa intereselor proprii, i-am văzut şi pe ei în acţiune. Nu pot uita fetiţa angelică de maxim 8 ani care urmărea fascinată pe telefon scene care ar fi făcut şi cea mai hârşită matroană să roşească, cel care o avea pe inventar, aflat la doi paşi, fiind la fel de absorbit de nişte festivităţi de afaceri. Iar exemplele ar putea continua. Şi uite-aşa revin. Da’ copiii, cui îi lăsaţi?
