Scrisori din infern

Cu un firesc instinct de protecţie, toţi fugim de momentele de cumpănă din viaţă. Încercăm să le anticipăm, să le evităm, să le respingem, se ne furişăm dincolo de ele. Orice, numai să scăpăm. Ajungem, însă, şi în vâltoarea lor. Aşa ne este scris. Dar în ochiul tornadei avem, totuşi, o şansă: aceea de a ne raporta la noi înşine şi la ceilalţi. De a ne cunoaşte. De a ne forma convingeri puternice: despre cei ce pretindeau că ne preţuiesc, despre diferitele instituţii, despre scopul, membrii şi procedeele lor; despre progresul sau regresul societăţii în care trăim.
Situarea ta într-o postură mai puţin interesantă declanşează reacţiile celorlalţi. Unii îşi înfundă capul cu tot cu gât în nisip (lăsându-şi doar fundul la vedere), alţii se depărtează în pas alergător (deşi schioapătă îngrozitor), unii te cunosc intermitent (gândindu-se că, totuşi, va veni o vreme când vor avea din nou nevoie de tine), iar alţii se detaşează cu surle şi trâmbiţe (fals acordate). Dacă-i analizezi atent, vezi negreşit că toţi aceştia sunt cei cărora le-ai făcut bine. Şi-ţi aduci aminte de şarpele încolăcit în gâtul binefăcătorului său. Dar şi de sfârşitul poveştii…
Piesele de rezistenţă rămân oamenii adevăraţi: prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi. Îmi veţi spune că am mai scris despre ei. Vă voi răspunde că oricât i-aş îmbrăţişa cu gândul sau cu condeiul n-ar fi de ajuns. Prin unii ca aceştia există armonia, frumuseţea, împlinirea. Pentru unii ca aceştia sunt răbdaţi  –într-un fel de universală compensare – şi nemernicii.
Marea surpriză o constituie, însă, reacţia unora dintre cei aflaţi, cu sau fără rost, într-o situaţie mai grea decât a ta. Ataşamentul, solidaritatea lor exprimată. Sunt cei faţă de care n-ai fost bun, n-ai făcut nimic, nu i-ai sprijinit în nici un fel. Pentru că n-ai avut ocazia, pentru că nu ţi-au cerut-o sau pentru că ţi-ai ocupat prea mult timp ajutând lichelele. O mână strânsă cu căldură, un zâmbet, un cuvânt de încurajare, un gest de admiraţie, o lacrimă pe obraz, o rugăciune, sunt felul lor de a-ţi spune „mergi înainte!”. Toate sunt impresionante, toate marchează definitiv. De aceea, nu le poţi trece sub tăcere. Chiar dacă este uimitor, unele dintre gândurile grozave aparţin unor oameni aflaţi în penitenciare. Unora pentru care magistratul este şi rămâne ipoteticul adversar. Ei nu se feresc să scrie ce gândesc. Să te întoarcă pe toate feţele şi să-ţi spună ce cred. Pentru că (aparent) nu mai au nimic de pierdut. Sau pentru că sunt mai oameni decât cei pe care i-ai avut în jurul tău ani la rând. Ei îţi explică de ce trebuie să lupţi şi de ce înscenările se văd chiar şi din avion. Doar tâmpiţii se amăgesc. Ba îşi mai şi cer scuze pentru mârşăvia la care eşti supus. Printr-un interesant joc al sorţii, una dintre aceste scrisori este semnată de un om având acelaşi prenume şi acelaşi judeţ natal cu o mare lichea. El exprimă o stare de spirit şi se referă cu năduf la cei ce nu au curajul confruntării, ci preferă să se agaţe de alţii ca ei, pentru a te înfunda. Pamfletul său este semnificativ. Înainte de a-l lectura trebuie să ştiţi că în argoul puşcăriilor denunţătorul este desemnat prin termenii „prăduitor” şi „sifon”. Plăcerea comparaţiei între caracterul unui deţinut şi cel al unui denunţător vă aparţine. „Pentru un pumn de arginţi/ Ţi-ai murdărit conştiinţa/ Ai acceptat rânjind să minţi/ Aşteaptă-ţi, deci, sentinţa!/ Ai vrea să scapi probabil, mai uşor,/ Ai prieteni ce îţi vor întinde mâna ?/ Te-nşeli, tu, biet denunţător/ Te-au folosit, atunci şi-ntotdeauna./ Când mă gândesc, mă trece un fior/ Căci ce-i aici, puţină lume ştie/ De eşti catalogat „prăduitor”/ Ai viaţă foarte grea în puşcărie./ Ai vrea să ieşi în curte la plimbare/ Să joci un fotbal, că ţi-e dor,/ Dar ai să stai pe tuşă, frăţioare/ Că în echipe nu primesc „prăduitor”./ Aici n-ai loc nici timp să mai faci fiţe/ Sunt legi nescrise-n puşcărie/ Ai să te joci în grupul de fetiţe/ Şi o să-ţi spună: dulcea lor Mărie./ De vei scăpa, anii vor trece/ Dar conştiinţa ta murdară/ Te va distruge stând aici la rece/ Şi vei ieşi de tot senil afară.