Filmul românesc

De curând am citit în Academia Caţavencu o analiză înfiorătoare a “industriei” filmului în România. Semnele grafice între care este pus cuvântul de mai sus se înţeleg de la sine, presupun. Filmul, în afară de poveste, de magie, de artă, este într-adevăr o industrie. Dar nu la noi. Ci la alţii. Potrivit datelor mai mult sau mai puţin oficiale ale materialului din Caţavencu, situaţia cinematografiei româneşti este dezastruoasă, dacă ne raportăm la ţările din fostul bloc comunist. Nici nu încape vorbă de vreo comparaţie, oricât de indulgenţi am fi, cu filmul american. Ca aproape în orice domeniu în România, şi în lumea filmului sunt câteva nume, mereu aceleaşi, care apucă să semneze vreun scenariu sau vreo peliculă. Ar fi de prisos să le pomenim aici, devreme ce cu toţii le cunoaştem. Majoritatea filmelor româneşti, mă refer acum la cele realizate după Revoluţie, “atacă” aceeaşi temă obsedantă, care pe noi, spectatorii, a ajuns să ne dispere: comunismul cu toate relele pe care le-a pricinuit şi radiografierea perioadei de tranziţie, cum nu ştim noi să ne adaptăm la noile realităţi sociale, economice, politice etc. La care se adaugă teatralitatea interpretărilor actoriceşti, “o boală cronică a cinematografiei româneşti”, după cum spunea Mircea Dumitrescu, cel care odinioară îşi lua în spate caravana cu filme şi pornea prin ţară să facă educaţie cinematografică. În aceste condiţii, cum să ieşim noi în lume cu filmul autohton? Cu ce să ne lăudăm? Cu “Garcea şi oltenii”, care într-adevăr răspunde aşteptărilor unui anumit public, din păcate destul de numeros, dar care nu poate fi înţeles de oameni care aparţin altei culturi?! În România, arta cinematografică nu ţine de un limbaj internaţional. Este sortită unei morţi imediate, pentru că numai operele de valoare înving timpul. Distanţa care se interpune între  filmul românesc de acum şi cel de odinioară este extrem de mare. Semn că se poate. A fost odată un “Moromeţii”, poate cel mai bun film românesc dintotdeauna, o ecranizare de excepţie a unui roman de excepţie. A fost o dată un “Mihai Viteazul”, o “Balanţa” sau “O vară de neuitat”. Acum însă se zice că filmul românesc traversează o perioadă de criză, o perioadă care ţine de 13 ani încoace. Or, în artă crizele sunt prolifice. Van Gogh, Picasso, Goya au dat la iveală opere geniale în perioadele lor, criză. Mă tem însă, că în ceea ce priveşte filmul românesc, criza invocată este doar o scuză, un pretext care doreşte să explice lipsa de producţii cinematografice valoroase. Sigur, nu sunt bani. Filmul este o industrie şi nu-l poţi face cu doi bani jumate. În acelaşi timp, banii care se alocă filmului, merg în direcţii greşite, în buzunare ale căror stăpâni nu mai au nimic de zis astăzi, dacă au avut vreodată. Cu certitudine, ar fi mai bine pentru noi toţi dacă aceştia ar fi încredinţaţi tinerilor. O parte dintre ei promit mult. Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Radu Munteanu sunt câţiva tineri care au reuşit să spună ceva. Lor ar trebui să le acordăm credit. Pe ei şi pe alţii asemenea lor ar trebui să pariem.