ReportajSocial

Johann și Maria Scherer, mărturia săsească vie a Dedradului

1Într-o zi frumoasă de toamnă paşii ne-au purtat prin localitatea Dedrad (Zepling în limba germană), sat aparţinător comunei Batoş. Pe vremuri, saşii erau majoritari prin aceste locuri, hărnicia lor fiind şi astăzi un model de urmat. Una din loviturile puternice pe care comunitatea săsească a resimţit-o din plin a fost toamna lui 1944 când saşii au fost nevoiţi să-și părăsească localităţile natale, urmând calea vestului, de frica Armatei Roşii care se apropia vertiginuos. Istoricii consemnează faptul că în perioada 12-27 septembrie 1944, 30.000 de sași din nordul Transilvaniei au plecat din ținuturile pe care strămoșii lor le colonizaseră în urmă cu 800 de ani spre Austria, Germania și regiunea sudetă a Cehiei.

 Scherer Maria, martorul exodului din 1944

Printre cei care au trăit acele momente se află şi fraţii Maria şi Johann Scherer, care au grijă în prezent de casa și biserica evanhelică din Dedrad. Ne-au primit cu căldură în casa parohială de lângă biserica luterană construită în jurul anului 1860, de care se îngrijesc de mai bine de o jumătate de secol. Maria Scherer are 80 de ani, şi e de când lumea în Dedrad, excepţie făcând perioada în care alături de familie a trăit clipele exodului spre Austria din toamna lui 1944. ”Eram atunci de șapte ani, eu, mama, tata, fratele Johann, când am fost nevoiți să plecăm din Dedrad. A fost destul de dureros deoarecre trebuia să părăsim satul natal, să luăm calea vestului. Până în Ungaria am mers cu căruța. Animalele erau sleite de puteri, de foame. Într-o zi mama și tata au văzut niște căpițe de fân, numai bune să le dea la animale. Au venit atunci ungurii să ne împuște, pe motiv că le-am furat fânul. Strigau la noi că nu ne e rușine să furăm. Tata știa ungurește, și le-a spus că nu avem de unde să le dăm la animale, că suntem plecați departe de casă, și le-a cerut un pic de nutreț. Au venit jandarmii, au pus-o pe mama la gard să o împuște, pentru că a luat un braț de fân. Atunci eu am urlat cât am putut, să mă împuște pe mine, pentru că familia are nevoie de o mamă. Mama săraca, a gândit că acum o împușcă. Atâta m-am rugat în genunchi, și așa am scăpat. Ne-au spus că în Ungaria nu-i voie să se fure, ei erau foarte stricţi în această privinţă”, povestește Scherer Maria.

3 ”Ospitalitatea” armatei sovietice

După Ungaria a venit momentul sosirii în Austria, unde Maria Scherere avea să vadă atrocitățile armatei sovietice. ”În Austria am ajuns la Knittelfeld, apoi am fost repartizați într-un sat, după care au venit ruşii. Nu aveam împliniţi 8 ani. Mama nu ştia să le spună ruşilor pe limba lor că eu am doar opt ani, că tot căutau domnişoare. Unde am fost repartizaţi era o familie, soţul ei fiind plecat în expediţie. Ruşii au intrat la acea femeie şi au făcut prăpăd pe acolo. Erau bidoane cu băutură, se îmbătau. Nici nu e de povestit ce făceau. Îşi băteau joc de acea femeie. Eu am scăpat că eram mică, mama mă tot acoperea să nu mă vadă soldaţii ruşi. Norocul meu și al fratelui meu a fost că eram mici”, își aduce aminte Scherer Maria.

Au luat tot de prin case”

Reîntoarcerea acasă a sașilor a stat mai degrabă sub auspiciile situației financiare, de întors au făcut-o doar cei care erau mai puțin înstăriți, după cum afirmă Scherer Maria. A fost al doilea șoc pentru sași, pentru cei care, reîntorși acasă și-au văzut satele pustii, casele goale, devastate. ”La revenirea acasă satul era aproape gol. Unde erau animale, bunuri, totul a fost luat. Și ușile din țâțâni au fost scoase. Au venit oameni de pe alte sate care au luat tot, am văzut cum au cărat, inclusiv mobilă, tablouri, tot ce era mai de valoare le-au luat. Dacă nu a fost nimeni în casă, normal că au venit unii și le-au dus. Era o pustietate, plângeam când vedeam un așa peisaj, cu case pustii, părăsite. Au luat tot de prin case, nu am avut nici pe ce să ne punem jos, ne culcam pe fân, până ne-am făcut iar un rost. A fost foarte greu. Mai striga unul beat după noi : De ce ați venit, mergeți înapoi la Hitler”, dar un om de treabă nu-ți arunca asemenea vorbe. Au început să vină oameni care s-au mutat în casele sașilor plecați. Foarte bine au făcut, de ce să rămână casele goale. Războiul a creat toată această situație. Atunci cine e de vină ? Hitler fire-ar al naibii, că tare mult rău ne-a adus”, afirmă Scherer Maria.

 2Mutarea în casa parohială

Reveniți în satul natal, familia Scherer a primit canon din partea sașilor plecați să aibă grijă de Parohie și de casa parohială , unde aveau să se mute în anul 1953. ”Ne-au spus cei plecați să avem grijă de parohiei până vin ei înapoi. Au lăsat vorbă ca pe pe Mani (cum îi spunea mamei mele) să o punem în casa parohială, casa noastră fiind mai veche, care trebuia reparată. Musai a fost să ne mutăm în casa parohială. Oamenii spuneau ca nu cumva să o lăsaţi pe Mani să vină în Germania, să stea în casa parohială să nu cumva să se întâmple ceva cu ea. Aşa am venit în această casă. Preotul evanghelic era și el plecat, și nu s-a mai întors la Dedrad”, povestește Scherer Maria.

Aici ne-am născut, aici e casa noastră”

Chiar dacă majoritatea celor care au colonizat Dedradul au avut toleranță față de etnicii sași, nu au lipsit răutățile. ”Noi nu am putut să scoatem o vorbă că omaneii strigau după noi să mergem înapoi la Hitler. Am auzit vorba asta de m-am săturat, de l-am blestemat pe Hitler, să nu se fi născut. Ce tot aveți treabă cu noi, că și voi aveți unul care conduce țara, dar tot cu noi aveți treabă. Noi suntem de vină ? Așa le spuneam oamenilor. Mă certam cu ei, nu mă lăsam. Erau oameni care nu ne puteau suferi. Alţii îmi spuneau că, de ce am venit acasă ? No, ce să le spui la asemenea oameni, că doar aici ne-am născut, aici e casa noastră.

Iar dacă am venit, cred că şi dumneavoastră încăpeţi aici, aşa le-am răspuns. Noi vroiam să trăim în bună înţelegere cu toată lumea. Pot spune că românii nu au fost oameni răi”, declară Scherer Maria.

Românii nu ne-au lăsat să murim de foame”

Au urmat anii grei de după război, familia Scherer muncind din greu pentru a putea supraviețui. ”Am fost nevoiţi să lucrăm la CAP, iar la Gostat mergeam să fac bani. Ne-am câștigat pâinea să avem ce băga în gură, că nu aveam mai nimic. Am avut pământ dar ni l-au băgat la colectiv. Foame nu am răbdat, româncele ne mai dădeau una alta. Plângeam, şi eu şi mama, de ce am ajuns să trăim.

Mama nu a putut să mă dea la şcoală. Era la Reghin o şcoală cu internat, unde ne dădea de mâncare. Cei de acolo s-au tot rugat de mama să mă dea la şcoală să învăţ o meserie.

Ea le spunea că nu poate fără mine, soţul e invalid, copilul e mic, şi nu poate să mă lase la şcoală. Aşa am rămas acasă, să am grijă de familie, să muncesc. Eu vroiam să învăţ, dar mama îmi spune că : ”ce mă fac cu tatăl tău, cu fratele tău ?”. Am înţeles-o şi am rămas acasă. Erau familii care aveau câte şase, şapte copii, noi eram doar trei fraţi înainte să se prăpădească sora cea mică. Mulţi ani mama a fost bolnavă, a trebuit să am grijă de ea. Veneam de la lucru şi o găseam în pat. Strigam la fratele meu să aibă grijă de mama, că eu trebuie să fac bani, să avem ce mânca. Dar nu am murit de foame. Femeile românce ne aducea lapte, pâine, cartofi. Practic românii nu ne-au lăsat să murim de foame”, afirmă Scherer Maria.

Fideli localității natale

Au existat posibilități ca familia Scherer să se stabilească în Germania, dar au preferat să rămână acasă, pe Valea Luțului, în localitatea natală. ”Toate rudele pe care le am sunt plecate în Germania. Mama a avut o soră care a murit, şi a rămas familia ei. Am fost şi în vizită la ei. Mai vin pe la Dedrad , dar nu toţi. Dacă vroiam să mergem şi noi în Germania nu ne oprea nimeni, dar am zis că de ce să mergem noi într-o ţară străină. Mama le spunea mereu că : știu ce am păţit pe drumul către Austria, nu-mi mai trebuie nici măcar să văd Germania”, spune Scherer Maria.

Ne bucurăm de fiecare zi”

Maria și Johann Scherer sunt printre ultimii sași de vîrsta lor din Dedrad, locul de care nu s-au înstrăinat, chiat dacă greutățile nu i-au ocolit. Au preferat să rămână aici, și să se bucure de zilele pe care Dumneazeu continuă să le rânduiscă frumos pentru cei doi.

”Bătrîni ca mine sași, care să mai fie în Dedrad nu mai sunt, restul au rămas stabiliţi în Germania. Am noroc cu fratele meu Johann, altfel singură mi-aş urî zilele. Ne bucurăm de fiecare zi care o trăim, aici în satul nostru drag, care ne-a fost casă atâta amar de vreme”, a conchis Scherer Maria.

 

 

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close