Viaţa în Hristos – cuvinte de folos (VI)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând.
Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână.
Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul cîtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”.

Întoarcerea de la păcat la Dumnezeu

Un om care se pocăieşte trăieşte durerile unei femei care naşte şi, în simţurile inimii lui întâlneşte, aşa-zicând, chinurile iadului. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine însuşi. În omul care se pocăieşte vine mai întâi teama, apoi alinarea nădejdii; întristarea, apoi mângâierea; groaza până în pragul deznădejdii, apoi adierea mângâietoare a milei. Una înlocuieşte pe cealaltă şi acest lucru naşte sau păstrează în omul aflat în stare de decădere sau deznădăjduire de viaţă, nădejedea că totuşi, va primi viaţa cea nouă.
E ceva foarte dureros, dar şi mântuitor. Prin urmare, devine de neocolit faptul că oricine nu a încercat asemenea durere, nu a început să trăiască încă prin pocăinţă. E cu neputinţă omului să înceapă a se curăţa cu desăvârşire fără a fi trecut prin acest creuzet. Împotrivirea vie şi hotărâtă faţă de păcat nu vine decât din ura faţă de el. Urârea păcatului, la rândul ei, se naşte doar din simţirea răului ce este în el, iar răul din el este trăit cu toată urgia lui în această durere din pocăinţă. Numai aici simte cineva cu toată inima ce mare rău este păcatul; după aceea va fugi de el ca de focul gheenei. Fără această încercare dureroasă, chiar dacă ar începe să se cureţe în vreun fel oarecare, nu va putea să se curăţească decât puţin, mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru, mai mult în fapte decât în suflet. De aceea, inima sa va rămâne murdară, asemenea minereului netopit.
O astfel de schimbare este săvârşită în inima omului de către dumnezeiescul har. Doar acesta este în măsură să îndemne pe cineva a-şi ridica mâna asupră-şi ca să se aducă pe sine jertfă lui Dumnezeu. “Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu îl va trage Tatăl, care m-a trimis (Ioan 6,44) – Dumnezeu însuşi îi dă o inimă şi un duh nou. Omul se întristează pentru sine. Afundându-se în păcatele cărnii, a devenit una cu ele. Numai o putere din afară, mai înaltă, îl poare rupe şi ridica împotriva sa.
Astfel, harul săvârşeşte schimbarea în păcătos, dar aceasta nu se petrece fără învoirea lui. Prin urmare, în pocăinţă libera consimţire trebuie să participe la însuşi actul schimbării. Aşadar, trei sunt treptele întoarcerii păcătosului la Dumnezeu: 1) trezirea din somnul păcatului; 2) luarea hotărârii de a lepăda păcatul şi a se face plăcut lui Dumnezez; 3) înveşmântarea cu putere de sus spre aceasta prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Împărtăşaniei.

Trezirea din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvârşit de harul dumnezeiesc în inima lui prin care, asemenea cuiva trezit din somn, el îşi vede păcătoşenia, simte primejdia care îl paşte, începe să se teamă
şi să de îngrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mântuirea sa. Mai înainte era un orb, nepăsându-i şi nepurtând de grijă de mântuire; acum vede, simte şi îi pasă.
Unul din semnele venirii harului este simţirea şi vădirea în cunoştinţă a lipsei de însemnătate si a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atât de preţuite şi râvnite de omul păcătos. Omul înţelege cu toată fiinţa lui că a trăit până acum într-un tărâm în care învăţăturile, ideile, părerile, rânduielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desâvârşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit. El simte că adevărata viaţă este o viaţă în har, că viaţa trăită de la şi prin sinele omului, oricât de frumoasă ar părea sau oricât de apropiată de chipul vieţii creştine, nu va niciodată creştină. De multe ori, păcătosului îi este dat să simtă lucruri despre care nici nu-şi putea închipui că există: o bucurie, o fericire, o pace şi o linişte cu neputinţă de descris în cuvinte şi care îi copleşesc toată fiinţa. Omul uită de trup, de tot ceea ce îl leagă de lume şi păşeşte într-un alt tărâm, în care ar vrea să rămână pentru totdeauna. Îi este dat să înţeleagă, în chip lămurit, că în această lume nouă păcatul şi necurăţia nu pot intra cu nici un chip. Bunătatea care i se descoperă acum ochiului său duhovnicesc i se arată ca un pământ al făgăduinţei, ca un liman liniştit, departe de toată tulburarea. Simţirea care se săvârşeşte în sufletul păcătos nu este o manifestare pe care să o poată provoca omul prin propriile sale puteri. Este binecuvântarea lui Dumnezeu, aflată în stăpânirea Lui. Dumnezeu Însuşi duce duhul omului în vistieria Sa şi îi dă acestuia să guste din bunătăţile ei.
Omul rămâne cu totul copleşit, liber însă să aleagă viaţa cea nouă sau să se întoarcă la cea de mai înainte. Harul doar îi spune păcătosului:” Vezi în ce te afli, aşa că ai grijă – fă ce trebuie pentru mântuire”. Îl scoate din lanţurile sale obişnuite şi îl aşează dincolo de ele, dându-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, în care să îşi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi în acelaşi somn şi în aceeaşi prăpastie a pierzării.
În cazul în care proaspătul deşteptat alege calea cea bună, din acest moment îl aşteaptă o lungă şi îndârjită luptă; o luptă pe viaţă şi pe moarte cu păcatul. El trebuie să biruie ispitele vrăjmaşului, să zdrobească capul şarpelui, să-l pecetluiască şi să-l lipsească astfel de înţepătura cea aducătoare de moarte.