TĂCEREA PLUTONIERILOR

Era aproape imposibil să scapi de ea şi, dacă reuşeai, riscai să-ţi fie pusă la îndoială bărbăţia pentru tot restul vieţii. Pe unii i-a chinuit trei ani, pe alţii doi, iar în ultimul timp se plafonase la un an şi patru luni. Mulţi au tocit o lună-două şi au devenit pe viaţă ingineri sau zootehnişti fără chemare, doar pentru a beneficia de facilitatea reducerii acordate pentru studenţi. Regimul instalat în Â’89 a câştigat mai multă simpatie în faţa tinerilor prin anunţarea stabilirii duratei stagiului militar la un an, respectiv la şase luni, decât prin multe alte măsuri populiste cu care a început, şi continuă, marea manipulare postdecembristă.
Jalea care îi însoţea pe recruţii conduşi la gară de familie, de prieteni şi iubite, nu era de faţadă. Dacă supravieţuiai infernului ce te aştepta neapărat în alt capăt de ţară, urma să te întorci acasă un tânăr mai aşezat, mai chibzuit, lipsit de iluziile periculoase pentru sistemul politic cazon din România. Mai mult decât folosirea măştii de gaze, a AG-ului şi a pistolului mitralieră, stagiul militar obligatoriu era o şcoală de îndobitocire, de acomodare a individului cu ierarhii nejustificate de valoare, de supunere la ordine discreţionare şi absurde. Reflexele nu erau educate ci anesteziate, singurul care ajungea să fie hipertrofiat fiind cel al supravieţuirii cu preţul oricărui compromis, inclusiv cu propria conştiinţă. Angajamentul final, de a te supune necondiţionat ordinului Comandantului Suprem, te integra aproape fatalmente într-o societate a capetelor plecate.
Sistemul nu mai are nevoie de aceste metode grosiere de educare a încă-nesupuşilor tineri. El e flămând şi sărac. Între timp a descoperit alte mijloace, infinit mai subtile, pentru nivelarea, uniformizarea şi încadrarea rebelilor în marea sa armată de resemnaţi, perfect organizată şi aliniată.
La ultima conferinţă de presă organizată de MApN, secretarul de stat Sorin Encuţescu a precizat că guvernul Năstase a aprobat proiectul Legii privind pregătirea populaţiei pentru apărare şi urmează să fie trimis Parlamentului, unde se va stabili şi cuantumul sumei ce trebuie plătită de tinerii care au împlinit 28 de ani şi nu doresc să facă armata, anticipată la circa 3000-4000 de dolari, adică echivalentul cheltuielilor suportate de MapN pentru un soldat în timpul îndeplinirii stagiului militar.
Un ochi râde, altul plânge la auzul acestei ştiri.
Falimentul recent al unor armate supradimensionate numeric, în faţa unor corpuri expediţionare foarte mobile şi dotate cu armanent sofisticat, trebuia să conducă mai demult şi pe Dâmboviţa la concluzia ineficienţei investirii unor sume disproporţionat de mari în oameni, în defavoarea dotării materiale, expuşi apoi inutil în condiţiile războiului modern. Chiar şi o singură încercare mai serioasă, precum aceea din timpul evenimentelor din decembrie Â’89, a dat măsura reală a ceea ce era şi putea să facă învechita armata română, în afară de a-şi pune propriile unităţi militare una contra celeilalte şi de a sacrifica inutil vieţile soldaţilor. Tinerilor nu li se face acum o favoare pentru care, culmea, să şi plătească, ci se ia o povară de pe bugetul statului. De fapt, întârzierea cu care se dă un astfel de act normativ are o justificare strict politică: este tocmai recunoaşterea rolului de garant al puterii pe care l-a jucat până acum armata în  faţă imprevizibilului reacţiei diferitelor grupuri din societate. Într-o ţară nesigură, angajată pe drumul unei tranziţii buimace, cei care au preluat puterea nu se puteau lipsi de cea mai obedientă instituţie şi de cea mai eficientă instituţie de depersonalizare.
Să credem atunci că România a devenit o ţară sigură? Nicidecum. Aceste măsuri se iau la presiunea occidentală, pentru limitarea pierderilor prin  această altă găură neagră din societate. Apoi, pe de altă parte, puterea se poate acum debarasa de acest câine de pază cu care nu se mai poate afişa în lumea bună.
Asigurarea dresurii nu se mai face cu răcnete de plutonier, ci se sădeşte subversiv copiilor încă din familie, prin poveşti aproape incredibile despre ce ţi se poate întâmpla dacă nu-ţi asculţi patronul sau şeful. Noile umilinţe nu se măsoară în grosolănii de plutonieri, ci în minciunile cu care te justifici în faţa celor dragi că nu le poţi oferi tot ce-şi doresc. Din păcate, de trauma acestor experienţe, chiar neîmpărtăşite direct, nu vor mai putea scăpa niciodată tinerii români chiar dacă reuşesc să evadeze în vestul mereu visat liber.

Alexandru LELE

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close