Ţara lui “cât costă?”

“Fiindcă mai lesne este să treacă o camilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Evanghelia după Luca 18: 25.)

Se poartă o întreagă discuţie pe chestiunea: cât de mari sau de mici ar trebui să fie averile aleşilor noştri? Ar trebui ei să fie săraci lipiţi pământului, pentru a nu putea fi bănuiţi de învârteli ilegale sau putred de bogaţi pentru a putea respinge orice ofertă de şpagă ce li s-ar oferi? Care este relaţia între putere şi bogăţie? Poţi să fi om politic puternic fără a avea o situaţie materială excelentă?
Din păcate, după 1989 încoace, România a avut doar doi oameni politici veritabili: Corneliu Coposu şi Ion Iliescu. Despre moralitatea Seniorului nu mai are rost să vorbim. Odată cu el a dispărut definitiv o specie de politicieni ce era foarte necesară în aceste vremuri. Seniorul nu era mâncat de orgolii, nu era dornic de averi lumeşti, nu ţinea la ranguri şi la posturi. Îşi rostea gândurile cu simplitate şi sinceritate, fără vorbe pompoase. Trăia modest, pentru că după atâţia ani de temniţă comunistă resemnarea era un lucru normal. Cât de mult n-am fi avut nevoie acum, de exemplu, de cineva ca el care să ne spună pur şi simplu “cât e ceasul”.
Ion Iliescu nu se numără, recunosc, printre preferinţele mele politice. Îl pot acuza de multe lucruri, pot spune despre el că şi-a însuşit foloase nemeritate în urma Revoluţiei din ‘89, că a “mulţumit” minerilor pentru faptul că au plantat flori în capul intelectualilor din Piaţa Universităţii în ‘90, că a stâlcit în picioare împreună cu kaghebiştii din jurul său orice mugurel de privatizare şi democratizare a ţării până-n ‘96. Dar de un singur lucru nu-l pot acuza: că a încercat să se îmbogăţească. Cred că Iliescu este sărac. Mai cred şi că mulţi dimprejurul lui s-au îmbogăţit copios în ultimii 13 ani. Nea Nelu al nostru face parte din stirpea conducătorilor revoluţionari comunişti ca şi Fidel Castro, care de prin ‘59 pare că poartă aceeaşi uniformă militară verzulie. Aceeaşi cu care a cucerit Havana alături de camarazii săi de luptă printre care şi inubliabilul Che Guevara.
Singurul lucru pe care Iliescu l-a dorit cu adevărat de-a lungul a 13 ani a fost puterea. Puterea pură. Asta l-a ţinut atâţia ani în viaţa politică. Alături şi de faptul că întotdeauna a ştiut să pozeze în politicianul care este alături de oamenii simpli şi le înţelege necazurile. Acesta este şi motivul pentru care Adrian Năstase va dispărea probabil de pe firmamentul politici româneşti în câţiva ani. Năstase a vrut şi vrea în continuare atât putere cât şi avere. Combinaţia este mortală şi îl va distruge. Iliescu poate fi puternic şi fără a fi bogat. Năstase, nu! Nu mai vorbim de faptul că oricâtă putere a acumulat fiecare dintre ei, nouă, locuitorilor acestei ţări nu ne-a folosit la nimic.
Aşadar, coborând pe meleagurile noastre, avem noi vreun folos din faptul că prefectul Natea e un om avut? Nici unul. Poate tot atâtea matrapazlâcuri făcea şi dacă era sărac. Ce dacă primarul Florea are o stare materială bună? Credeţi că va pregeta în a şi-o îmbunătăţi în continuare? Ioan Togănel, secretarul Consiliului Judeţean, dă dovadă de un spirit antreprenorial greu de intuit până acum. Are o casă a cărei valoare se apropie de 50 de mii de dolari. Dacă nu mai mult. Şi Togănel a îndeplinit de 13 ani încoace numai funcţii publice. La fel, şi cei menţionaţi înaintea lui. Curios, nu?
Ce să mai spunem despre primarii oraşelor mureşene? Averea lor e, de cele mai multe ori proporţională cu cea a localităţilor pe care le păstoresc. Ce folos pentru locuitori?
Un lucru le lipseşte tuturor acestor oameni care au primit voturi din partea mureşenilor la alegerile din 2000: conştiinţa răspunderii. Nu contează cât de bogat sau de sărac eşti, dacă tu, ca primar, prefect sau consilier nu conştientizezi că pe umerii tăi apasă acele ştampile puse de mii de oameni. Care s-or fi gândit la tine în momentul votului. Poţi să fii sărac lipit însă poţi să ieşi cu faţa curată din toate dacă ai curajul de e veni în faţa oamenilor şi de a spune de ce nu poţi face un lucru şi altul, de a recunoaşte că se fac presiuni asupra ta, de a afirma că oraşul nu primeşte bani cu toate că este îndreptăţit, în fine, de a arăta că nimeni nu te are la mână cu nimic. Din păcate, pe toţi cei aleşi în 2000 în judeţul Mureş cineva îi are la mână cu ceva. Nu contează cine e acel cineva: PSD, poliţia, parchetul, SRI. Dacă n-ar fi fost aşa am fi văzut vreo câţiva aleşi (parlamentari, primari, consilieri, etc.) care şi-ar fi băgat picioarele în ea administraţie şi s-ar fi retras. Dar n-au avut “cojones”. Aşa că mai bine şi-au băgat picioarele în soarta noastră.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close