Of, România mea

Ne-am ajuns. Degeaba toatã agitația specialiștilor care se strofoacã sã construiascã un brand de țarã pentru România. În van toate discuțiile, ședințele de brain-storming, bune de nimic toate conferințele internaționale la care sunt aduse, pe bani grei, somitãți mondiale în materie de marketing și publicitate. Brandul de țarã îl avem și halal sã ne fie. Ni l-am construit singuri, aici, acasã, fãrã ajutorul nimãnui. De fapt, aici, dar și afarã. Brandul nostru de țarã sunt, cu riscul de a-i supãra pe snobii care nu vor s-o accepte, manelele. Iar argumentele care susțin acest lucru sunt multe.

În varã, rezultatele unei cercetãri sociologice stârneau rumoare și erau interpretate în fel și chip pe toate canalele de televiziune și în toate ziarele. Sondajul arãta cã cei mai mulți dintre copiii din România nu mai viseazã sã ajungã nici mãcar ca Hagi sau Nadia Comãneci, cum o fãceau în urmã cu zece ani. Viseazã sã ajungã Nicolae Guțã (dacã avea vreo 30 de centimetri în plus, Copilu’ Minune ar fi intrat și el în calcul). Nu culturã și muncã, ci valoare mãsuratã în lanțuri și ghiuluri.

Tot astã varã mi s-a întâmplat un lucru destul de ciudat. În Germania, din mașina unui neamț sadea, care nu știa o boabã românește, se auzeau manele. Fusese câteva zile la Costinești, unde trebuia sã întâlneascã o fatã pe care a cunoscut-o pe internet. Și-a luat discul pentru cã i l-au recomandat niște români și a devenit peste noapte fan. Nu-l interesau versurile, dar ritmul i se pãrea cool, așa cã asculta cu plãcere lamentãrile lui Adi de la Vâlcea. (Fie vorba, i-a plãcut și fata, pentru cã urma sã se întoarcã dupã ea, sã o ia în Germania).

În același timp, țiganii români de prin metroul parizian (ãștia nu sunt “les gitanes”, ca ai lor, ci “les tziganes”) le cântã la acordeon francezilor tot manele. Cu autorizație din partea primãriei, dupã ce au dat o probã în fața unei comisii speciale. Și cu pãlãria plinã de euroi. Succes garantat, etichetã de nedezlipit.

Cu toate astea, nu am fost convins pânã acum câteva zile cã lucrurile stau, într-adevãr, chiar așa. Numai cã joia trecutã, de Ziua Naționalã, una din televiziunile cele mai românești, care a dat și numele unei generații, prezenta nici mai mult nici mai puțin decât Imnul Național pe ritm de manele. Cã, vezi Doamne, trebuie sã ajungã la sufletul tuturor românilor, iar mulți dintre ei – nu-i așa? – sunt maneliști.

Dacã existã o țarã a lalelelor, de ce nu ar fi și una a manelelor? În condițiile astea, ce brandu’ meu vã mai trebuie?

p.s. Mã întreb dacã cei de la televiziunea cu pricina au dat vreodatã pe post Rapsodia Românã a lui George Enescu. Mã îndoiesc.

de Relu Tatar