Umorul, formă de coeziune multiculturală în Reghinul Săsesc

Se spune despre saşi că sunt harnici, serioşi din cale afară cu simţul calităţii, ordinii şi lucrului bine făcut. Au ei, sau cel puţin au avut şi simţul umorului?

Un posibil răspuns la această întrebare îl putem găsi în volumul “Umor şi convieţuire multiculturală la Reghinul Săsesc” semnat de cercetărorul reghinean Dorin – Ioan Rus care a văzut lumina tiparului în 2013 la Editura Astra Museum din Sibiu. “În acest studiu, umorul este înţeles ca acea comunicare transmisă prin acţiune, vorbire, scris, muzică sau imagini, care provoacă râsul sau zâmbetul. Cercetarea se delimitează la textele publicate în diferite medii scrise de comunicare, “Säschsich-Regen Wochenblatt”, “Der grade Michel”, Der Hihnemuerk”, “Säschsich-Regen. Die Stadt am Gerge”, unele bazate pe amintirile reghinenilor emigraţi în 1944 în Occident. Delimitarea temporală esta ca atare perioada anilor 1900-1965. Problematizarea centrală urmăreşte următoarele întrebări: cine a transmis acest tip de umor, în ce mod, unde şi în ce context ?”, spune Dorin – Ioan Rus.

Dialectul săsesc, factor esenţial de înţelegere

Volumul se deschide cu o introducere în spaţiul umorului săsesc, de la glumele izvorâte din viaţa cotidiană la satira şi ironia care şi-au găsit loc în publicaţiile vremii. “Marea majoritate a glumelor expuse în această carte nu pot fi înţelese decât de către cei care cunosc dialectul săsesc. Farmecul acestora constă de fapt în modul de exprimare în acest dialect. De aceea nu poate fi pretinsă din partea mea, ca autor, ca lectorii să înţeleagă acest gen de umor. Foarte puţine din aceste glume stârnesc râsul publicului. Ele nu sunt accesibile publicului obişnuit cu un astfel de umor, cum este cel românesc”, afirmă autorul.

Micile slăbiciuni şi caracteristici ale saşilor reghineni

Primul capitol, intitulat “Amintiri din Reghinul Săsesc” prezintă povestirile lui Egon Eisenburger publicate în diferite numere din “Der Hihnemuerk” amintirile sale din anii copilăriei petrecute la Reghin. Întâlnim aici amintiri legate de Crăciun, tăiatul porcului, culesul viei, logodna surorii sale şi despre colegii săi de şcoală. Următorul capitol ne prezintă prezenţa satirei şi umorului în publicaţia “Der grade Michel”, personificare naţională a germanilor, născută în epoca modernă timpurie şi care astăzi se mai găseşte reprezentată doar în caricaturi. “Reghineanul “Der grade Michel” a apărut începând cu anul 1920. De la început i-a fost consacrată doar o pagină în perioada de carnaval, care apărea odată pe an şi care satiriza toate evenimentele comice ale anului trecut ca şi micile slăbiciuni şi caracteristici ale saşilor reghineni, şi, spus pe scurt, lua în “tabarcă” pe cetăţenii şi cetăţenele oraşului. Tradiţia a fost continuată şi în perioada de după emigrare, în perioada Fasching-ului, “sacrificându-se” 2-3 pagini din “Hihnemuerk”-ului pentru a-l aduce iar la viaţă pe Michel”, spune autorul în paginile volumului.

A înveseli atmosfera discuţiilor

Un capitol savuros al cărţii este dedicat anecdotelor care au ca subiecte principale pe reghinenii din oraş sau diasporă în perioada 1900-1964. Potrivit autorului, “scopul acestora era de a înveseli atmosfera discuţiilor, fără a batjocori pe cei vizaţi de aceste glume”. Caracterul lor este ironic, multe dintre ele fiind redactate în perioada de carnaval, în care ordinea valorică era pentru scurt timp inversată. Cu această ocazie, cei aflaţi la conducerea oraşului sau personaje publice- medici, profesori, funcţionari-erau ironizaţi, fără ca cineva să se supere din această cauză.

Mărirea lefurilor profesorilor

Una din anecdote care ne-a atras atenţia în carte se intitulează “Din presbiteriu”, apărută în 1957 în “Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Säschsich-Regen und Umgebung” sub semnătura lui Lurtz Erwin, unde autorul redă despre discuţiile care aveau ca temă mărirea salariului profesorilor. “Hönig Fritzi era cunoscut ca fiind cam grobian. Dar, pentru că la biserică aduna impozite, ajunse în adunarea comunităţii şi apoi în presbiteriu. Pe ordinea de zi se afla problema ridicării salariului învăţătorilor. Referentul, inginerul Keintzel, pleda pentru, după care Hönig ceru cuvântul şi spuse:

“Ech hu um um Sonnomd án Lihrer mát frásch gebigelten Húse iwer der Uerme durch de Bärhausgass gó sáh, wat broche de Lihrer gebilgert Húse? Se sin mát Ieschertschismana onder de Leit und án de Schuil gó, dá holn lang und kostet net vil. Ech lehne de Gehólttserhiehung uef” (“Sâmbătă, am văzut un profesor mergând pe strada Bierhausgasse (Călăraşilor de astăzi) cu pantalonii proaspăt călcaţi puşi pe umăr, la ce trebuie profesorilor pantaloni călcaţi? Ei trebuie să umble printre oameni cu cizme de Iernuţeni şi când merg la şcoală îşi bagă pantalonii în cizme, şi e foarte ieftin aşa. Refuz ridicarea salariului…” Râsete generale, după care s-a aprobat mărirea salariului…”

Regele Ferdinand, Sora Anna şi ţuica de Reghin

Altă povestire cu tâlc o găsim sub titlul “Gluma despre zâna cea bună”, apărută în 1958. Aici o găsim pe Sora Ana, “fostul spirit bun de la casa de orfani a lui Thomass Fritch.”

Povestioara descrie vizita făcută de Regele Ferdinand în anul 1923 la o expoziţie organizată de asociaţia meseriaşilor la “Groβen Schopfen (actualul restaurant din Parcul Tineretului). “Regele Ferdinand cu o suită mică a fost primit de Plesch Arpad, preşedintele Asociaţiei şi de primar, şi salutat în limba germană. Apoi începu vizita”, se spune în povestire. La tot ce vedea în jur, Regele spunea în franceză “tres bien”, de la portul săsesc până la curele de transmisie supradimensionale ale firmei “Karres” din Mediaş, prezente în expoziţie. “Le plecare, Ferdinand răspunse încă o dată “tres bien”, la servirea unui pahar de despărţire la bufetul din colţ, refuzând politicos, din criză de timp, gustările pregătite de doamnele din Reghin. Femeilor din cele două asociaţii le-a venit ideea ca Majestatea Sa sprebuie să ia cu sine o sticlă de licoare de Reghinul Săsesc. Astfel, înaintea plecării Regelui Ferdinand, ele i-au pus în braţe o sticlă de ţuică de Reghin, învelită într-o basma de mătase. Protestul său modest a fost respins de vocile tuturor femeilor din cele două asociaţii. Sora Anna era binenţeles acolo, şi a preîntâmpinat refuzul regal cu cuvintele: “Nu, nu, luaţi-o, Majestate, că v-o dăm cu toată inima. Ştim cu câtă plăcere beţi Dumneavoastră!”

În timp ce întreaga suită, primarul, oficialităţile şi toţi cei din apropiere erau aproape leşinaţi, Majestatea Sa a făcut stânga-nprejur şi a părăsit imediat expoziţia pe care el, în numeroase cazuri a gratulat-o cu “trés bien”, cu un zâmbet binevoitor, dar cu sticla sub brat.”

Umorul, sentiment al comunităţii

Ultimul cuvânt al cărţii îi revine autorului, cu o concluzie asupra studiului legat de umorul Reghinului Săsesc. “A râde împreună însemna a participa la o cultură comună, unde se schimbă idei şi păreri pe teme multiple. În acest mod umorul a contribuit la creearea unei vieţi publice, a unei arene unde toate felurile de idei pot fi discutate şi dezbătute, indiferent dacă ele sunt de natură politică, publică sau morală. Umorul popular, pentru cei care au avut parte de el, a întemeiat un sentiment al comunităţii, dar a ajutat în acelaşi timp la definirea şi clarificarea diferenţelor din cadrul acestei comunităţi. Râsul- indiferent dacă era trivial sau subversiv, sau între ele, a constituit o parte a discursului public de durată, şi anume a discursului în care saşii reghineni din secolele XIX-XX s-au definit pe sine şi cultura lor etnică în cadrul celorlalte grupe conlocuitoare”, concluzionează Dorin – Ioan Rus.