Împletirea pănușilor, un meșteșug care moare

De aproape 70 de ani, în localitatea Chendu există tradiția împletitului pănușilor. Deși în timpul comunismului acest meșteșug era înfloritor, astăzi doar bătrânii nostalgici îl mai practică. În locul lui, se dezvoltă comerțul cu marfă chinezească. La doar câțiva kilometri, în Bălăușeri, o altă tradiție prinde încet rădăcini: împletitul funiilor de ceapă.

Bătrânii își amintesc despre o fetișcană din Ungaria, care s-a mutat prin 1940 în Chendu. Aceasta a adus cu ea o ciudățenie de meșteșug, ce nu se mai văzuse până atunci prin acele locuri: împletitul pănușilor. În scurt timp, mai toți sătenii au fost cuceriți de utila și profitabila activitate: munca nu era grea, materie primă se găsea berechet, iar rezultatele nu se lăsau deloc așteptate. Așa se face că, în câțiva ani, aproape tot satul împletea la pănuși. Cum însă gospodăriile s-au umplut repede cu fel de fel de împletituri și cum acestea au început de la un timp să prisosească, s-a născut ideea comerțului. Și pentru că treaba mergea ca unsă, iar clienții cumpărau fără să clipească aproape orice, s-a format iute o industrie în adevăratul sens al cuvântului.

Înainte de ’89 a fost înființată chiar și o secție specială de împletituri care nu răzbea să facă față comenzilor pentru export. În paralel oamenii împleteau și acasă, iar marfa și-o vindeau cu profit frumușel negustorilor ambulanți.

După mulți ani în care și-a câștigat existența ca meșter popular, Klara Fekete privește dezamăgită apusul meseriei de pănușar.

„Pe vremuri am făcut avere din afacerea cu împletituri, iar lucrurile păreau că o să meargă tot mai bine. După revoluție însă, am ajuns că abia reușeam să trăim de pe o zi pe alta. Așa că ne-am lăsat păgubași. Alții și-au continuat comerțul cu fel de fel de obiecte de artizanat și mai nou cu lucruri chinezești, iar unora chiar le merge. În schimb noi am preferat mai degrabă să ne închidem chioșcul, decât să ne transformăm din meșteri populari în vânzători de chinezării. ”

Muncă multă pe bani puțini

De pe știulete și până la împletitura finală, drumul foilor de porumb este foarte interesant. Mai întâi sunt sortate, pentru că doar cele mai bune ajung să fie împletite, restul fiind folosite pentru hrana animalelor. După sortare, acestea sunt așezate în saci și sunt afumate cu sulf. „Pucioasa face un fum alb, care albește foile și le dă un aspect plăcut,” ne explică procedeul un localnic. De aici și până la stadiul de produs finit nu mai e decât un pas. Unul lung și destul de migălos. Foile sunt luate una câte una și înmuiate în apă călduță, ca să devină elastice și numai bune de mânuit, după care începe operațiunea de împletire propriu-zisă. Un meseriaș îndemânatic reușește să împletească un coșuleț în două, trei ore și câștigă pe el …cam 2 lei. Așa se face că, în prezent de acest meșteșug se mai ocupă doar câțiva bătrâni.

În casa lui Vilma néni se adună de când se știu câteva femei din sat. Discută, pun țara la cale și între timp împletesc. Așa au făcut o viață întreagă și așa fac și acum, chiar dacă puterile le-au scăzut și chiar dacă pe munca lor, abia dacă-și pot cumpăra o pâine.

„Câștigăm și noi un ban în plus. Avem pensii mici, doar de la C.A.P. și le mai completăm cu ce putem. E păcat totuși că munca noastră nu mai e prețuită. Din nefericire, obiectele din plastic sunt mult mai ieftine și oamenii le preferă pentru că sunt mai rezistente și mai practice. ”

Chinezăriile câștigă teren

În Chendu funcționează în prezent 15 chioșcuri și cam la toate, obiectele de artizanat sunt la mare bătaie cu cele luate de prin en-gros-uri. „Și așa nu prea mai vindem nimic, dacă ne mai ținem să vindem doar ce e tradițional, nu mai avem niciun câștig” se plânge un negustor din sat. Sunt tot mai puțini șoferii care opresc pentru o cergă din lână sau pentru un coș autentic de nuiele și tot mai mulți cei cărora le fac din mers cu ochiul lucrurile sclipitoare și colorate. Dacă piesele lucrate manual au prețuri pe măsură, coloratele lor rivale sunt accesibile oricărui buzunar. Astfel, un împătimit al fotbalului își poate cumpăra un prosop, ce-i drept cam sintetic, imprimat în culorile echipei favorite pe un preț de nimic. Cei care vor să-și decoreze grădina cu clasicii pitici de ceramică, le găsesc aici corespondenții din…plastic, la un preț mai mult decât accesibil. Iar lista poate continua.

Și totuși, chiar dacă vremurile s-au schimbat, vânzătorii care s-au adaptat lor, se pot mândri că încă mai muncesc în profit. Ceilalți însă, și-au tras demult obloanele și-și amintesc înciudați de vremurile bune. În Chendu, succesul afacerii nu depinde doar de capacitatea târgovețului de a face compromisuri, ci și de… curbe și de parcări. Este și cazul lui János Utasi. Neșansa lui e că prăvălia i se află taman într-o curbă strânsă unde puțini șoferi se încumetă să oprească. Asta-l dezavantajează clar față de concurenții care beneficiază de binecuvântarea unui loc mai drept sau chiar a unei parcări prin apropiere. De aceea la el prețurile sunt cu mult mai mici decât la celelalte chioșcuri, spre bucuria clienților care-i trec pragul. „Dacă nu las din preț rămân cu marfa nevândută”, se plânge el cătrănit. Câteva case mai încolo, o băbuță – concurentă a simțit pesemne că nu poate rivaliza cu prețurile vecinilor din curbă, așa că s-a specializat mai mult pe pitici de grădină. Aici e raiul statuetelor din plastic: câini, pisici, berze cu picioare din fier-beton, chiar și un bucătar pântecos în mărime naturală. Prețul… pe măsura calității…

Și totuși, există și o prăvălie neatinsă (încă) de compromisul chinezăriilor. Stăpânii ei, doi tineri idealiști, țin morțiș să vândă doar obiecte tradiționale autentice. „Și profitul?” vine firesc întrebarea. „Deocamdată nu se pune problema de profit, că suntem abia la început…”

Tradiții pe sfârșite

E lesne de înțeles că tradiția se sfârșește acolo unde începe comerțul de chilipiruri. Împletitul pănușilor este, ca mai toate meșteșugurile tradiționale, la un pas de dispariție. Probabil, în câțiva ani nimeni nu-și va mai aminti că în Chendu localnicii meștereau cândva din foi de porumb fel de fel de nimicuri, de-ți luau ochii când le vedeai. Deocamdată, singurul farmec al acestor meleaguri este cel al istoriei și al tradițiilor. Iar acest farmec mai este întreținut acum doar de câțiva bătrâni ce refuză să priceapă că timpurile s-au schimbat…

Allain CUCU

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *