195 de ani de la nașterea lui Frederic Chopin

Întreaga sa carieră de compozitor, profesor, intrepret a avut un singur pilon: pianul. După o viață chinuită de tuberculoză, prolific tocmai în perioadele cele mai grele, Chopin a reușit să dea o viață nemuritoare operei sale prin dragostea pentru pian. La 195 de ani de la nașterea sa, ZIARUL vă prezintă destinul său creator.

Talent de o precocitate comparată cu cea a lui Mozart, Frederic Chopin s-a născut pe 2 martie 1810, în Polonia, în localitatea Zelazowa Wola. Părinții săi erau Mikolaj Chopin (un francez stabilit în Polonia) și Tekla Justyna Krzyzanowska. Primul său contact cu muzica a fost prin intermediul profesorului său de pian, Wojciech Zywny, care i-a deschis apetitul pentru această lume în care va deveni faimos mai târziu.

La vârsta de 7 ani uimea deja lumea prin concertele sale și prin faptul că realizase primele sale compoziții, două poloneze. Numele său apărea în ziare iar „micul Chopin”, cum era numit, a devenit în curând punctul de atracție al recepțiilor date în saloanele aristocrației din Varșovia. Primele sale concerte aveau scopuri caritabile și nu după mult timp a fost remarcat și de personalități de seamă ale muzicii din acea perioadă. Următoarele sale lecții de pian i-au fost oferite de violonistul Wojciech Zywny din Boemia. Din 1816 până în 1822, Chopin a urmat cursurile acestuia, până când profesorul a renunțat să îi mai predea, observând că elevul își depășise cu mult maestrul.

Următoarea etapă din cultivarea talentului nativ al tânărului a fost responsabilitatea lui Wilhelm Wurfel, renumit pianist la Conservatorul din Varșovia. Între 1823 și 1826 tânărul compozitor a urmat cursurile Liceului Varșovia, unde tatăl său era profesor, cultivându-și necontentit pasiunea pentru muzică, uimind pe toți cei din jurul său cu rapiditatea cu care învăța. În toamna anului 1826, Chopin începe să studieze teorie muzicală și compoziție la Conservatorul din Varșovia. Pe 17 martie 1830 prezintă Concert pentru Pian în Fa Minor la Teatrul Național din Varșovia, unde primește critici extrem de favorabile. Un an mai târziu se mută la Viena, iar apoi se stabilește la Paris, unde își va petrece mare parte din restul vieții.

Parisul care i-a adus faima

Odată stabilit în Paris, începe să lucreze febril, concentrându-se asupra primelor sale scherzo și balade, precum și asupra primelor studii. Totodată a început lupta cu o maladie cumplită, tuberculoza, care avea să îi aducă și sfârșitul. În scurt timp a devenit unul dintre cei mai productivi compozitori ai perioadei, susținând concerte dese și primind aprecieri entuziaste din partea tuturor criticilor. Deși susținea uneori reprezentații în săli mari de concerte, spectacolele sale preferate erau cele cu un public restrâns, în saloane de obicei, datorită mediului social (cu care era familiarizat) și simțind că tehnica sa delicată și melodiile sale complexe erau mai potrivite ambianțelor restrânse. Concertele îi aduceau rareori bani, el preferând actele de caritate și reprezentațiile pentru prieteni. Printre spectatorii săi de salon se numărau nume mari ale epocii, precum Victor Hugo sau pictorul Eugene Delacroix, care îi va deveni prieten apropiat. Una dintre reprezentațiile sale cele mai de seamă a fost cea susținută în fața curții regale, în grădina Tuileries, în 1838.

În scurt timp a ajuns să și predea, fiind recunoscute talentele sale și în acest domeniu, moștenite în mare parte de la tatăl său, fost profesor de limba franceză. Chopin mai predase și în Varșovia, dar numai prietenilor apropiați. Cariera sa didactică a devenit în Paris o sursă de venituri și formare a unor relații cu cercurile înalte. Ca profesor,

s-a bucurat de un succes la fel de mare ca și în cariera de compozitor. În anii petrecuți în Franța a avut peste 150 de elevi. Deși o lecție dura o oră, artistul rămânea cu elevii mult mai mult, susținându-i pe cei mai dotați dintre ei. Pentru aceștia, renunța și la plată, bucurându-se de întâlnirea cu noi talente. Lecțiile sale erau mai căutate chiar și decât cele ale lui Lizszt, iar la un moment dat, era chiar o mândrie printre tinerele parizience să se numească „elevele lui Chopin”, atât de faimos era acesta. Compozitorul a avut o grijă deosebită și de elevii săi polonezi, fiind căutat de pianiști din întreaga Europă. Nu accepta să predea începătorilor sau copiilor, cu excepția celor foarte talentați.

Creație spontană și febrilă

Printre cei care i-au devenit prieteni apropiați în acea perioadă se numără compozitorii Franz Lizst, Robert Schumann și Hector Berlioz. Deși le critica uneori operele, multe dintre creațiile sale erau dedicate acestora.

Procesul de creație a unei opere era neîncetat pentru Chopin. După realizarea unor schițe, acesta trecea la etapa următoare, transcrierea într-un manuscris curat și clar, care să poată fi descifrat de oricine, nu numai de către el. Ceea ce părea ușor în teorie, devenea o dificultate în practică. În loc să transfere pur și simplu schițele, Chopin continua să compună și pe manuscris. Aceste alterări artistice puteau însemna fie câteva note, fie pasaje întregi. Uneori, revizuirea întregii structuri a lucrării era atât de importantă pentru compozitor încât abandona de multe ori manuscrisele, considerându-le nedemne de publicul său. Acest obicei al său a dus la apariția a chiar trei prime ediții, variate, ale unei opere. Maniera sa de a compune nu era atât de excentrică, dar îl deosebea de majoritatea creatorilor. Un alt lucru care îl făcea diferit de alții era maniera în care își publica lucrările, acestea apărând în trei regiuni diferite simultan: Franța, Anglia și Germania. Chopin proceda astfel din două motive: mai întâi, vânzându-și operele către trei producători diferiți își mărea veniturile, iar apoi avea certitudinea că lucrările sale vor apărea în varianta originală și nu piratate.

Muzica lui Chopin pentru pian combina un simț unic al ritmului, precum tehnica a pianului creată de el. Această îmbinare produce un sunet deosebit de fragil în melodie și armonie. Pe de altă parte, a conferit o expresivitate melodică nouă unor dansuri populare, cum ar fi mazurca poloneză sau valsul vienez. Stilul și puterea sa au avut o influență considerabilă asupra celor din jurul său. Robert Schumann, un mare admirator al muzicii lui Chopin i-a dedicat o parte din Suita Carnaval. Franz Lizst, prieten și admirator al compozitorului a transcris câteva dintre piesele sale pentru pian solo. Mai târziu a dedicat acestuia o parte din lucrarea sa „Armonii poetice și religioase”, numind-o „Funeralii” și menționând laconic „Octombrie 1849″.

Deși se găsea în mijlocul acesteia, Chopin privea mișcarea romantică cu un puternic dezgust, sau cel puțin cu indiferență. Se asocia rareori cu acest curent și, paradoxal, a rămas cunoscut ca unul dintre reprezentanții săi de seamă. Poezia muzicii sale a fost cea care a făcut ca și în timpul vieții să fie privit de contemporani ca și un romantic veritabil. Lucrările lui Chopin erau romantice prin emoție și expresivitate, dar păstrau o puritate caracteristică perioadei clasice care l-a precedat.

Chopin și George Sand

În 1836, Chopin s-a logodit în secret cu o tânără poloneză de numai 17 ani, Maria Wodzinska, dar, după aproape un an logodna a fost anulată. La scurt timp, cu ocazia unei petreceri oferite de contesa Marie d’Agoult, Chopin a făcut cunoștință cu scriitoarea Amandine-Aurore-Lucile Dupin, cunoscută după pseudonimul său literar, George Sand. Corespondența purtată de cei doi arată că nu au existat o altfel de relație decât de prietenie, între cei doi, prietenie care a durat aproape 10 ani.

O perioadă importantă din relația lor este reprezentată de cele câteva luni de iarnă petrecute în Mallorca, unde au locuit în colibe țărănești neîncălzite și în mănăstirea părăsită de la Valldemossa. Chopin avea să se plângă mai târziu de neajunsurile acelei perioade, printre care și dificultatea de a aduce un pian de la Paris și de a-l transporta până în vârful unui deal, unde era situată mănăstirea. George Sand dezvăluie spontaneitatea creativității lui Chopin: „Creația sa era spontană și miraculoasă. O descoperea fără să o caute, fără să o prevadă. Îi venea când stătea la pian, subit, completă, sublimă, sau îi răsuna în minte în timpul unei plimbări. Apoi începea munca cea mai laborioasă pe care am văzut-o vreodată. Era o serie de eforturi, indecizii și nerăbdarea de a recaptura anumite detalii dintr-o temă auzită în mintea sa. Se închidea în camera sa cu zilele, plimbându-se, rupând creioanele, schimbând o singură măsură de o sută de ori. A doua zi o lua de la capăt cu o perseverență disperată și meticuloasă.” Artistul a transpus o mare parte din greutățile perioadei în cele 24 de preludii compuse pe parcusul șederii sale în Mallorca. Vremea dură a avut un efect neplăcut asupra sănătății lui Chopin, agravându-i afecțiunea pulmonară și forțându-l să se întoarcă la Paris, alături de George Sand.

Până în 1840, starea sănătății compozitorului se deteriorase considerabil, iar câteva călătorii în zone cu o climă favorabilă au avut un efect prea puțin vizibil. Spre finele anului 1849, majoritatea operelor sale erau complete, iar acum Chopin se concentra asupra mazurcilor. Ultima sa operă a fost o mazurcă în Fa minor. În total, opera sa cuprinde 55 de mazurci, 16 poloneze, 26 de preludii, 27 de studii, 21 de nocturne, 4 balade și 4 scherze. Frederic Chopin a murit pe 17 octombrie 1849, diagnosticul oficial fiind de tuberculoză, deși s-a speculat cum că ar fi suferit în realitate de fibroză cistică sau emfizem.

Ultima notă

Una dintre cerințele sale a fost ca la înmormântarea sa să fie cântat Requiem-ul lui Mozart, lucru care a dat naștere unor controverse spectaculoase, datorită bisericii unde trebuiau să aibă loc funeraliile. Corul pentru Requiem era compus în mare parte din femei, iar Biserica Magdalenei nu permisese niciodată accesul femeilor în corul său. Disputele au durat două săptămâni. În cele din urmă biserica a cedat, iar funeraliile au avut loc așa cum dorise Chopin. Deși corpul său se află în cimitirul Pere Lachaise din Paris, inima sa se află într-o coloană a bisericii Sfânta Cruce din Varșovia. De asemenea, a cerut ca peste mormântul său din Franța să fie presărat pământ polonez.

Una dintre ultimele sale cereri a fost ca toate lucrările sale nepublicate sau neterminate să fie aruncate în foc. „Veți găsi multe lucrări care să mă reprezinte sau nu; în numele afecțiunii pe care

mi-o purtați, vă rog să le ardeți pe toate, în afară de începutul metodei mele pentru pian. Restul, fără excepție, trebuie să fie consumat de foc, pentru că am un respect mult prea mare pentru publicul meu și nu vreau ca toate lucrările nedemne de publicul meu să fie distribuite sub numele meu și responsabilitatea mea.” au fost cuvintele sale.

Gabriel Agu